evolutia/ familia- haita- tribul /noi

mai intai am marait probabil unii la altii. cam asa cum fac unele dintre animalele care le cunoastem prea bine azi.

pe vremea aceea nu ne ingropam inca mortii. nici nu stiam ce este aia o groapa. in definitiv in lumea animala nu prea exista acest concept de a face o groapa, pentru a-l fi putut copia . insa maraitul, tipatul, scancitul, urlatul, mieunatul, ciripitul, tot atatea forme prin care animalele isi transmit un minim esential si existential de informatie.

unele limbaje fiind chiar surprinzator de cuprinzatoare in simplitatea lor.

 doar vre-o bucatica de maraiala un pic altfel si sensul mesajului este cu totul altul.

 evident ca si noi am fost inzestrati de la inceputuri cu un tip de comunicare.

am putut striga frica, durerea, bucuria, nevoia de una sau alta, pentru ca cei de langa noi  sa afle despre acestea. asa a inceput parcursul cel mai interesant al fiintarii noastre pe aceste meleaguri.

 eu cred ca nimic din ceea ce se poate vedea azi, fie ca marturie arheologica , fie ca intrevedere din ceea ce nu mai exista, nu a putut fi facut, alcatuit, conceput, realizat mai inainte de a se insaila un limbaj al nostru.

 oamenii mai intai si-au aratat unul celuilalt un animal de exemplu.

 ca sa-l poata recunoaste. si atunci au marait intr-un fel anume, care sa le aduca aminte de animal chiar si atunci cand nu il vad. chiar unii mai ” dotati ” au incercat sa reprezinte animalul acolo unde isi duceau viata, in pesteri, ca sa nu-i uite imaginea.

 sau sa poata sa ” maraie” despre animal si atunci cand era departe.

trecand repede prin zecile de mii de ani, aceste reprezentari folosind un limbaj  inca cu origine animalica, a inceput sa fie elaborat.

sensurile celor care erau transmise nu mai erau doar cele simple. incepusera sa devina mai complexe.

eu personal cred ca limba a inceput sa se articuleze in momentul in care oamenii, alcatuind deja triburi, cu identitate familiara si oarecum de teritoriu, au inceput sa-si formeze propria ierarhie tribala.

vezi tu, tribul este urmatorul nivel, inca prezent pana azi in civilizatia umana, dupa haita.

haita, la randul ei, a reprezentat un nivel intermediar de evolutie ulterior familiei, fie aceasta restansa sau marita.

 un mascul avea cate femele putea sa ” duca”. sau sa” aduca”. acestea faceau copii si atunci familia se marea mult.

 mult insemna bine, caci erau mai siguri. erau mai multi. multi inseamna ca mai ramaneau vii cativa dupa vreo vanatoare.

cand s-au intanit cu altii, mai intai au vrut sa-i manance. caci nu erau de-ai lor, desi semanau.

apoi s-au ” apropiat unii de ceilalti, aleatoriu, intamplator, din simplu calcul natural ca mai mult e mai bine.

se poate vana un animal mai mare. sau se pot inconjura  turme de animale mai bine, ca sa se poata rapune cele pentru hrana. in haita insa, doar vanatoarea unea.

 restul dezbina.

 femeile erau neimpartite. ca si copii. doar vanatul era vanat impreuna. cam cum se facea de catre              ” haitele” de crestini care urmareau evrei prin Spania evului mediu timpuriu. sau prin Germania evului hitlerist de mijloc. sau prin america KKK din secolul 20 timpuriu.

haita se pastreaza ca abis comunitar inca si azi, existand in mod natural tendinta indivizilor de a se            ” reuni” fara vreo ierarhie alta decat in executia sumara a scopului formarii haitei. se formeaza haite de    ” suporteri”

se formeaza haite de ” fani”.

sau haite de ” revolutionari”.

 ei toti la ei in mediul de dezvoltare sunt oameni cu caracteristici poate fundamental deosebite.

 specificul haitei insa este strict unul de executie. scopul haitei este o actiune scurta, in forta, motivata sau nu, atata vreme cat strange niste indivizi, in scop de ” vanatoare”. atunci , de mult, de vanatoare pentru a putea supravietui.

 acum, in zilele din urma, de ” vanatoare” in sens abisal. de ” vanatoare ” a celorlalti, care devin astfel         ” vanat”, adica fiinte care nu sunt asemenea haitei. sunt mai jos. merita  a fi vanate.

ei bine, in vreme ce haita a avut si are in continuare un scop strict de ” vanatoare” de ” urmarire” in scopul executiei unui animal, individ, principiu sau ce o mai fi de urmarit, deci un scop defensiv in forma sa cea mai abisala, caci se regaseste la ulte specii de animale considerate” mari pradatori” sau vanatori inteligenti, alta este povestea mai departe.

 exista haite de lupi. exista haite de lei. exista haite de hiene.

dupa ce indivizii au vazut profitul relativ adus de insumarea in haita, au trecut iarasi in galop alte mii de ani, si au gasit un alt lucru, de data asta primul lucru cu adevarat care nu se regaseste in lumea animala: tribul.

tribul nu este o multime informa.

tribul nu este o haita extinsa.

tribul nu este alcatuit doar din tr-un numar mai mare de indivizi decat familia sau haita.

 nu. tribul este o forma de insumare cu pastrarea de identitate, a familiei.

haita, fundamental nu are legatura cu statusul individului in afara momentelor cand este in haita.

pentru ca haita este o formatiune care nu vrea sa conserve nimic. este doar temporara. are un scop limitat. vanatul. executia.

 tribul insa are o structura fundamental deosebita.

haita are un teritoriu strict adaptat scopului acesteia. un teritoriu unde se gaseste hrana de vanat. sau de executat. nu are trecut, nu ae viitor. mortii haiteti nu sunt asumati de aceasta. fiecare mort va fi asumat in planul de dinafara haitei.

tribul insa este o structura care pentru prima data defineste trei lucruri fundamentale:

        – pastreaza identitatea familiara a celor care-l compun. principala deosebire fata de regnul animal. in regnul animal nu poate exista decat un alfa. pana cand un altul ii ia locul, in mod brutal. prin lupta si suprimare.

in trib exista mai multi alfa. fiecare al familiei sale. fiecare cu femelele sale. cu urmasii sai.

     – tribul va crea pentru prima data o alta identitate sustinuta de numarul indvizilor sai: teritoriul.

da, ai putea sa zici, si haita are teritoriu. adevarat insa doar pe timpul vanatorii.

 in rest acel teritoriu nu are legatura cu haita.

 teritoriul tribal insa se va constitui in cea de-a doua mare realizare a tribului.  acest teritoriu nu va fi temporar, ci va ramane permanent.

pai si cum se va putea ace acest lucru in mod stabil care sa dea coeziune si forta sporita tribului in fata vreunei haite care i-ar calca teritoriul, cautand vanatul?

     – cel de-la treilea lucru si CEL MAI IMPORTANT LUCRU APARUT VREODATA PANA ACUM IN ISTORIA UMANA INTOATA INTEGRALITATEA SA, DE CAND SE POATE SPUNE CA EXISTA SI PANA INCLUSIV AZI, LA ORA LA CARE VORBIM ESTE GRIJA FATA DE MORTI.

GRIJA FATA DE MORTI.

MORTII, IDENTIFICATI DIN ACEASTA ETAPA, CU CEI DINTRE AI NOSTRI CARE NU MAI SUNT PRINTRE NOI.

dar cei dintre ai nostri care doar nu mai vaneaza. nu mai fac copii. nu mai vorbesc. nu mai canta. nu mai imbatranesc. nu mai au familia lor. nu mai mananca .

 ce fac ei atunci?

 VEGHEAZA. STAU PRINTRE NOI, ASA CUM I-AM PUS CAND AU MURIT SI CAND I-AM PUS LANGA CEI VII, MAI LA O PARTE, PENTRU A INDEPLINI ALTE LUCRURI. DIN EI PRIN PUTREZIRE AU RAMAS OASE. CAPETE.

acestea se vor dovedi cruciale pentru unificarea tribului.

 tribul va trebui sa aiba si un loc pentru ei. pentru morti.

 pentru oase. ei nu se mai pot misca. deci nu trebuie miscati. trebuie vesnic sa ramana in acel teritoriu.care a fost al lor cand erau vii. care este acum al celorlalti membri ai tribului, cei vii. poate ca acestia ar putea sa gaseasca un alt teritoriu, sa fie fortati sau pur si simplu sa se mute. ei, cei vii.

 ce fac insa cu mortii.

 ei acolo au fost. acolo trebuie sa ramana. nu se mai pot misca. asta este asoarta mortilor. sa ramana acolo unde au murit.

o concluzie extrem de logica insa foarte socanta pentru ei atunci. si pentru noi acum.

 

 

intrebarile si rostul lor/ invitatia la dialog

au intrebarile vreun rost?

ai putea sa zici multe despre faptul ca au sau nu, ca unele ar avea si altele nu.

eu cred insa ca intrebarea, atunci cand a aparut pe lume, ca un nou nascut, a tipat pentru a-si alcatui un drum propriu.

drumul catre raspuns, pretindea a fi sfarsitul cautarilor.

insa oamenii, cei care in fapt sunt parintii intrebarilor, caci orice s-ar spune, nu realitatea este determinanta vreunei  intrebari, sau dorinta de cunoastere.

nuuu, chiar deloc.

oamenii sunt singuri parinti ai intrebarilor si de aceea sunt raspunzatori de aparitia lor pe lume, de viata lor. si pentru ca fiecare parinte vrea ce e mai bun pentru cei zamisliti de el, le cauta un viitor.

oamenii au lasat intrebarile sa-si caute un rol al lor in cunoastere , iar acestea mai in gluma, mai in serios,   s-au apucat de treaba. asa a aparut DIALOGUL.

dialogul este prima plasmuire care face ca ideile exprimate sub forma de intrebari, sa nu ma fie asemenea unor pietre aruncate fara rost, ci sa devina parti ale unor constructii care mai de care mai minunate, inalte, cu pretentii.

un mare om al antichitatii chiar si-a structurat toata opera in forma de dialoguri, vrand sa duca aceste constructii, asemeni turnului babel, pana la inaltimea divinitatii.

nu a reusit, insa vestigiile incercarilor sale incanta si azi. oamenii il considera un mare pas inainte al lor.

dialogul este o alcatuire de intrebari, intretesute cu alte mortare, cum ar fi argumente, in care fiecare parte crede ca va afla ceva.

sau macar pe cineva.

 in fapt dialogul are o structura ascunsa foarte paradoxala, alcatuind una dintre cele mai mari paradoxuri ale noastre, care , lasand la o parte ca ne departeaza de ceea ce in aparenta pretinde ca ne apropie, anume un raspuns, postuleaza din definitie ca se opun acestor iesiri care ar fi raspunsurile.

 un dialog care ar duce la ceva, ar muri cand ar ajunge acolo.

 dialogul ar disparea deindata ce ar genera un rezultat.

 caci ce dialog ar mai fi fara nici o intrebare, pozitie opusa, argument contrariu.

 niciunul.

 deci lasati dialogul sa traiasca, el este o forma foarte eleganta de a nu ajunge nicaieri.

paradoxal insa, intregul esafodaj de concepte care fac dialogul sa arate asa , elegant, inchis la toti nasturii, usor purtand o palarie extravaganta sau vreun baston cu maciulie de argint, sau altfel, purtand vreo toga rosu purpurie, sandale de piele si lauri pe crestet, sau straie negre foarte solemne, sau rosii, sau alte culori, sau dimpotriva aratand sfasiat, sarantoc, murdar, parca venit din mizeriile noastre adanci , intreg acest esafodaj este numai o constructie menita sa ascunda aspectul lui fundamental paradoxal.

ca in povestea cu hainele regelui, stii, cand toti curtenii ii spuneau regelui ce frumos este imbracat, atunci cand acesta a aparut gol in fata lor.

dialogul este deci, in opinia mea, o subtila intretesere de intrebari, pozitii, argumenteale partilor, care au un scop declarat de a ajunge undeva, la ceva, insa un scop fundamental definit de structura sa intima, de a  nu se sfarsi.

ca si lumina, daca se sfarseste, vine intunericul.

dialogul nu poate sa duca la nici un raspuns, dau conciliere, sau aflarea a ceva, cu atat mai putin a ceea ce cei care dialogheaza ar numi: ADEVARUL.

dialogul, asemenea unui sarpe mitologic, sarpele creatiei la unii, s-ar intoarce mereu catre coada sa, in incercarea de a si-o manca, initiind astfel o subtila senzatie de miscare de rotatie, de evolutie.

gandeste-te cu mare atentie la dialogurile purtate de tine si vei vedea ca asa este.

 nu revin iarasi sa arat ca toti cei care au crezut ca au dialoguri cu ceilalti, au sfarsit prin a-si da seama ca aceste avataruri ale comunicarii, nu fac altceva decat sa perverteasca rolul adevarat al acesteia.

dialogul este modul cel mai folosit dintotdeauna, atunci cand nu s-a vrut nimic, si mai ales nu s-a putut spune aceasta. niciodata divinitatea nu a ales vreun dialog cu oamenii, pentru a-si expune vreo parere. nici cei mari cu cei mici nu aleg dialogul. am ajuns insa acolo inca atunci cand nu mai au pe cine sa invoce, cand nu este strict stabilita ierarhia, cand pozitiile nu sunt suficient  precizate, se apeleaza la ” dialog”. ca la un panaceu universal.

in vreme ce lucrurile merg inainte, in felul lor propriu.

in vreme ce viata curge pe ste tot asa cum doreste .

de aceea templul propune ca unica varianta de folosinta a intrebarilor, doar calea catre raspuns. care numai la templu exista pentru fiecare.

nu fa din intrebarea ta, impletita cu intrebarea mea, un fir lung al dialogului, care va putea tese o patura deasa cu care ne vom acoperi sa nu mai vedem soarele.nu vom face decat sa ne ascundem pe noi, nu pe soare.

nu lasa pe altii care vor vrea sa te atraga in vreun asa zis dialog, sa-ti fure din identitate.

daca ti se naste vreo intrebare, este ca si cum ti s-a nascut un copil. du-te cu el la templu, pune-i un nume. acel nume pe care i-l pui va fi raspunsul tau. cel pe care-l vei afla numai acolo.

nu te duce la piata de peste sa iei carne de porc. nu ai cauta corect.

exista lumina si intuneric, cald si bine, bun si rau, mare si mic, intrebare si raspuns.

dialogul nu este intre aceste valori perene, fundamentale, este o creatura care-si revendica o speta mult mai nalta decat i se cuvine.

poate ca nu intelegi aceasta acuma.

 sigur insa vine momentul cand vei intelege ce zic eu acuma.

data viitoare vorbim despre cuvinte.

despre litere.

 despre vorbire.

 VORBIM despre vorbire.

adica vorbim despre tine si mine,

 despre ei toti, ceilalti,despre viitor.

 

 

 

intrebarile si rostul lor/ prima parte

vezi tu, eu am o teorie interesanta despre intrebari.

mai intai va trebui sa fii de acord cu mine ca intrebarea este o forma de cunostere, dialog, referentiere, cautare, dezvoltare, spune-i cum mai vrei tu, specific umana.

toate speciile vii din viata asta sau din alta viata pot avea in decursul existentei, manifestari care sa poata sa fie asimilate la ceea ce noi numim intrebare.

un caine nu se intreaba niciodata nimic. nici un uliu.

in viata lor insa, pot aparea situatii noi, necunoscute, care vor genera teama, atitudine defensiva, atentie sporita, apelul la suma de experiente anterioare, care ar putea genera un comportament adecvat situatiei cu care se pot confrunta. sau pur si simplu evitarea acesteia, tot ca urmare a unor astfel de procese. poti sesiza la un animal, mirarea, uimirea sau alte atitudini care ar putea sa para drept intrebatoare.

intrebatoare poate, ca similitudine cu ceva cunoscut, insa nu intrebari.

daca aceasta scurta argumentare care nu are nici un fel de pretentie sau note de subsol, ori crestomatie atasata, iti este de ajuns pentru a situa discutia in sfera strict umana, atunci putem sa incepem discutia despre intrebari si rostul lor.

stiu, vei  remarca faptul ca de cand lumea si pamantul, de cand litera si cuvantul, intrebarea este ca o haina pusa unei insiruiri de cuvinte, care le da o anumita alura.

ca tot de atunci, tot felul de oameni, institutii, zei, sfincsi, preotese, intelepti, regi si multi multi altii asemenea acestora, au cautat sau au pretins a cauta intelesul intrebarii. au adaugat intrebari celor existente, atunci cand tot ceea ce au putut face a fost aceasta.

prin chiar o intrebare, ca sa alcatuiasca un calambur perfect:

” ce este intrebarea?”

totodata ai putea sa -ti imaginezi cu usurinta existenta a tot atatea raspunsuri, cate persoane au destinat timp si resurse acestui parcurs.

vezi tu, eu cred ca intrebarea este una dintre acele caramizi, ca sa nu zic pietre, care stau la baza alcatuirii noastre ca fiinte umane. ca ea a aparut deodata cu litera, cu cuvantul, cu vorbirea.

ca a intruchipat dintru inceput, o atitudine alta decat acceptarea. alta decat atitudinea animalica, fara a folosi acest cuvant cu sens peiorativ, in fata vietii, a celor de jur imprejurul fiecaruia.

eu cred ca atunci cand oamenii au descoperit fiinta intrebarii, caci imi ingadui, de dragul unui discurs plastic, sa consider intrebarea ca avand un fel de fiinta a ei. sau o jumatate de fiinta, intregita printr-o alta jumatate de fiinta, raspunsul ei.

in mod paradoxal, cuvantul care denumeste expresia pe care o disecam noi acum , este de gen feminin: o intrebare, doua intrebari. ar fi semn ca este o jumatate de fiinta feminina.

asta in vreme ce cealalta jumatate de fiinta, raspunsul, este mai neutru: un raspuns, doua raspunsuri. ceea ce ar sugera ca exista tot felul de jumatati.

paradoxul face ca intrebarea, care in esenta este vectorul de miscare, de explorare, de iesire in afara, in necunoscut, ofensiva, ar trebui sa fie o fiinta de gen masculin.

in sfarsit, sa nu ma abat de la ce voiam sa spun.

indiferent de ce fel de gen ar fi intrebarea, mai interesant este de vorbit despre valoarea ei de jumatate fiinta.

odata aparuta, aceasta jumatate fiinta cauta cu toata energia ei, sa se intregeasca.

cauta in toate starile, realitatile, fiintele, imprejurarile pe care le strabata, cu care se intalneste sau prin care trece, neincetat, sa-si gaseasca desavarsirea.

are ceva ce au toate fiintele, fie ele intregi sau fractionate.

 are o energie data, de cautare a desavarsirii sale.

poate de aia este inca acesta un argument al faptului ca intrebarea este pur umana ca expresie.

exista in energia unei intrebari, intotdeauna o componenta care erodeaza toate fiintele, imprejurarile, realitatile pe care intrebarea le intalneste. eroziunea nu este insa reflexiva. adica intrebarea nu se erodeaza pe ea insasi. nu.

 unele guri rele pretind chiar ca eroziunea provoaca un surplus de energie intrebarii, ca un fel de vampirism, aceasta hranindu-se din locasurile pe unde ajunge, pentru a- si putea pastra energia sa la intalnirea cu jumatatea -raspuns ce-i este destinata. nu stiu daca asa este. poate ca si aceia au dreptate.

 poate ca cei care sustin aceasta au avut intalniri cu intrebari care i-au erodat de o asemenea maniera incat s-au simtit fara vlaga, pretinzand ca intrebarea e de vina.

 am putea pune aici un numar excesiv de mare de intrebari, la a caror simpla recapitulare, ti-ai da seama ce grozava poate fi aparitia lor in viata noastra.

oameni au murit din cauza unor intrebari.atat pentru ca nu au gasit raspunsul la vreo intrebare, cat si atunci cand au gasit un raspuns gresit, sau neacceptat de semeni, desi era corect

imperii au decazut din acelasi motiv.

moduri de gandire care au stralucit milenii, pretinzand ca au gasit raspunsul la vreo intrebare, au disparut exilate in vreun manual de istorie veche, care descrie pentru cei care au timp sa-l parcurga, iluzia acelora si greseala lor.

religii au avut aceeasi soarta. este plina lumea noastra de vestigiile lor.

cel mai interesant mod de abordare a unui intreg format din intrebare-raspuns, este atunci cand acesta este considerat: ADEVAR.

atunci cand cei care manuiau raspunsul la vreo intrebare, aveau sau au putere de a raspandi aceasta, proclamau raspunsul gasit, ca adevar.

mai sunt unii care zic ca adevarul este o expresie a sacrului, chiar sacrul insusi.

delicata chestiune.

despre ea in alta discutie.

cert este ca nu s-au gasit pana acum nicaieri si niciodata semne ca vreo fiinta tip zeu, dumnezeu, sau alte manifestari asemenea, din domeniul sacrului, sa puna vreo intrebare undeva, cuiva, vreunui om.

 de unde s-a dedus ca ei, acestia, stiu totul atat pentru ei, cat si pentru noi.

 si ca deci intrebarile, atatea cate avem, ar trebui puse acolo.

 si ca raspunsurile vor veni negresit tot de acolo.

 acum sau aiurea. de inteles sau de neinteles pentru noi.

 asta a fost la inceput.

 dupa care am mai dat jos dintre acestia, si  i-am facut asemenea noua.

 am mai lasat doar cativa sus, sa nu ramana gol de tot.

am luat tunetul, mare zeu odata si l-am degradat la categoria fenomen meteo.

 am luat focul, cel mai mare intr-o vreme si l-am facut prieten noua, dusman altora .

am laut apa de unde fusese pusa si am pus-o la munca.

ce-i drept, mai sunt unii care stau acolo sus, cine stie, poate le va veni si lor vremea sa se apropie si sa fie folositor la ceva. de exemplu sa ne puna ei noua vreo intrebare. nu ca am sti noi raspunsul.

 dar asa ar deveni de-ai nostri.

folosul intrebarii?

tare intrebarea asta. nu stiu ce sa zic. istoria este plina de foloase aparute ca urmare a unor intrebari. cred ca primul folos al intrebarii este raspunsul.

 cred ca o intrebare despre care s-ar putea spune fara gresala ca nu are raspuns, ar fiu un grav accident.

aa, desigur sunt intrebari care nu si-au gasit raspunsul pana acum. noian de intrebari. chiar primele intrebari inca nu au raspuns. dar nimeni nu a cutezat a gandi ca ele nu vor avea raspuns niciodata.

vezi tu, aici apare clar caracterul vremelnic al celui care pune o intrebare, care chiar o creaza, fata de caracterul poate vesnic, al acestei intrebari.

 vezi ca nu am exemplificat tot discursul cu nici o intrebare in afara celor doua legate de intrebare.

cei de la templu, daca vei ajunge pe acolo, canta in fiecare zi, niste intrebari.

fiecare om cu care te-ai intalni vreodata, va fi in stare sa-ti recite nenumarate intrebari, ale lui sau auzite pe aiurea.

pe tine insuti, daca te cercetezi, esti plin, intr-o parte a ta, de intrebari

 nu uita ce ti-am spus: intrebarile au un caracter coroziv fata de vecinatati.

uneori ne umplem de intrebari, crezand ca asa scapam de gol. niciodata.

 cand aflam acestea, de multe ori suntem prea erodati. de intrebarile insele.

ai grija, te rog, si, cerceteaza-te temeinic, fa curatenie inlauntrul tau si arunca orice intrebare care nu este a ta. nu cara pietrele altora. nu merita.

in nici un caz nu merita toate.

 pastreaza numai intrebarile tale.

 si poate pe cele mai importante, al caror raspuns ar insemna pentru tine un nou inceput sau schimbarea.

 restul arunca-le.

 ele nu vor muri.. intrebarile is au viata lor destinata a fi intr-atat de lunga, exact pana se intregesc cu un raspuns.

imediat ce vei arunca o intrebare aiurea, se vor arunca vreo doi trei aspura acesteia, sa si-o treaca la sumar

poate pana-si fac si ei curatenie.

oricum pe tine nu te intereseaza. mane vom vorbi despre intrebarile si rostul lor la templu.

 vom vorbi despre cum a aparut palatul

pana atunci, nu te intreba prea multe.

 

cel care are alta parare in fata celor proppuse aici, are rezervat un loc la  o discutie despre aceste lucruri, sau altele. oricand.