mai departe, mai aproape

si incepu din acea zi o alta lume la templu.

anna nu mai aparea la ritualul de inceput din fiecare zi.

nu mai oficia.

ii lasase pe ceilalti.
desigur urmarea de aproape mostenire ce le-o lasase.

insa acum avea o alta misiune.

la inceput se gandise ca ceilalti din trib il vor privi altfel pentru ca lasase pe cei plecati ai lor, in mainile unora mai tineri, nealesi cum fusese si el ales, la moartea celuilalt, ci doar pusi asa de pe o zi pe alta. insa tribul avea alte treburi.
vanatorii vanau pe mai departe. cand nu aveau noroc, se apropiau de templu si nu se putea sa nu gaseasca pe acolo vreun animal numai bun de mancat in acea zi.
nimeni nu se putea supara de asta.
femeile faceau mancare, faceau copii, faceau ordine, faceau viata sa curga.
copii faceau scandal, tipau, se jucau, creșteau.

deveneau dupa caz, femei sau vanatori. viata mergea, nu aveau ei inca asa un respect pentru templu. templul era locul unde se duceau numai la moartea vreunuia dintre ai lor,  barbati.
nu se intampla la fel cu femeile.

copiasera ceea ce invatasera de la anna, faceau groapa aceea mititica, in spatele casei insa, o captuseau cu pamant inmuiat in apa, o lasau sa se zvante si apoi puneau in aceasta groapa, pregatit pentru nasterea de dupa, corpul celei care fusese mama de multi copii, acum ajunsi dupa caz la randul lor mame sau vanatori merita si acela o nastere, asisderea cu vanatorii.

caci ce ar fi facut acestia dupa nasterea de dincolo, fara femei? ca si aici, ritmul inchipuit de cei din trib, nu se putea abate de la regula vietii.

nu se puneau femeile laolalta cu barbatii, caci se zicea ca ele nu pot sa vorbeasca cu preotul, deci stau totdeauna langa casa, vii sau plecate.
anna permisese acest lucru, chiar participase la unele ceremonii facute de celelalte femei din vreuna din case, celei plecate, care le era in fapt mama sau bunica, sau ruda apropiata.

 acestea se faceau foarte repede.

anna incerca sa faca o diferenta majora intre barbati si femei, intrucat dorea sa faca simtita in mod deosebit prezenta zeitei naki in tribul sau.

intuia intr-un fel anume, ca aeasta zeita este la fel de puternica precum cei plecati ai lor, daca nu cumva si mai puternica.

si ca de aceea trebuia sa o lege intr-un fel de o realitate.
gandul acesta care nu-i dadea pace, il facu intr-un moment, la un astfel de punere a unei mame in groapa, sa aiba o sclipire:
” daca cei plecati sunt reprezentati in templu , fiecare in parte, si acolo au locul lor, inseamna ca zeita ar trebui sa fie reprezentarea femeilor, fiind femeie.
data viitoare cand se intampla o alta moarte a altei femei, de data aceasta mai tanara, le spuse femeilor sa amane punerea in groapa pana seara, mai precis noaptea.
acestea , putin uimite, ascultara.

doar era anna, care le invatase barbatii si copii atâtea…….

Anna era acum un batran cu parul alb, cu o barba mare, parea si mai misterios decat alta data.

el nu impusese niciodata prin putere, precum batranul vanator dinaintea sa. nici prin glasul penetrant al aceluia.
insa el se impusese prin acel batran, care parca ii daduse misiunea din timpul copilarie , lasandu-l sa ciopleasca capetele celor plecati, si sa le aseze in templu.
apoi il desemnase ca urmatorul sau, desi era tanar. ii transmisese practic batranul vanator/ preot, toata aura sa de intelepciune si forta si echilibru.
baiat tanar fiind, anna facuse tot ceea ce putuse sa indeplineasca aceasta misiune, la inceput grea.
insa adusese si tribul naki langa ei. cu sulitele lor de piatra neagra dura. si cu pumnalele lor dibace.
si cu zeita lor. in atatia ani, tribul se amestecase oarecum cu cei din populatia naki. mergeau impreuna la unele vanatori.
insa zeita statea in templu, in mijlocul cercului inchipuit de statuile celor plecati , ai stramosilor, singura. inconjurata de acestia si de un mare mister.
pe care el, anna era pe cale sa-l dezlege.
intelesese ca aceazta zeita, prin proorocirea sa, le dadea ceva imens. nu stia exact ce
cum se facu intuneric, se duse la femeile care-l asteptau , pe el, sa puna pe cea moarta in groapa.
” mergem impreuna cu toti la templu” zise anna.
numai femeile plecara impreuna cu el.
parca moartea trecuse pe al doilea plan, intr-atat de mirate erau de cererea lui anna. il urmara.
la templu anna lasase focul la statuia zeitei,arzand usor. unul dintre cei tineri punea cate un snop mic de paie , facand scanteile care luminau chipul zeitei.

ajuns la templu, anna le facu semn sa intre inauntru.
intrara si le dadu fiecareia dintre ele cate un mic snop de paie. facu primul miscarea de a arunca paiele in focul care ardea. starnind jerbele de scantei.
fiecare dintre femei facu acelasi gest.
apoi lua o mana de paie si le facu semn sa plece inapoi de unde venisera.
mersera la groapa care-si astepta ” copilul” sa se nasca, si arunca mana de paie inauntru dupa care le spuse sa puna moarta si sa inchida cu pamantul pastrat pentru aceasta, gaura facuta.
asa facura si apoi anna zise:
– zeita de la templu, cea care ne-a adus pe naki catre noi, mi-a povestit despre aceste ierburi.
mi-a spus ca atunci cand vom manca din acestea, vom deveni foarte puternici.
incepande de acum sa faceti la fel la fiecare punere in groapa. si sa nu mai faceti gropile separat, fiecare in spatele sau in fata lui.

vom alege un loc in care toate cele plecate sa fie impreuna, dupa cum si cei plecati sunt.
dupa ce in acel loc vom pune pe cele plecate, vom sti mai multe de la zeita.

sa tineti minte ca zeita aceasta este asemenea voua, este cea care ii naste dincolo pe cei plecati de aici. ea este femeie ca si voi. are copii ca si voi si trebuie sa fie cinstita de voi, termina anna.

” ori de câte ori aveți probleme sa veniți la zeiță. focul de la picioarele ei se aprinde în fiecare noapte și arde pana în zori. ea va va fi pavăză și capăt și călăuza prin viata voastră de femei. și de mame.

ei trebuie sa-i spuneți toate ale voastre. și ea va va răspunde vouă cele de trebuința

– cum vom putea noi, femei , fără sa fim preot ca tine, sau vânători, sa vorbim cu zeiță? întrebă una, ca adunând gândurile tuturor.

– vedeți voi, zise Anna. atunci când sunteți cu bărbatul vostru, ca sa puteți face un copil trebuie ca el sa fie cu voi, neapărat. însa atunci când vine copilul pe lume, nu aveți nevoie de el. nu aveți nevoie de nici un bărbat. doar de alte femei. copilul se naște fără bărbat. zeița este prin ea însăși, fără nevoia unui bărbat. voi veți putea vorbi cu ea fără bărbat.

– si dacă nu vom putea vorbi, sau ea ne va zice și noi nu vom înțelege?

-pai cum știi tu, mai înainte de oricine, ca vei naște? întrebă Anna, mirându-se însuși de ceea ce tocmai zisese

aceasta zicere le lăsă mute. Anna avea dreptate.

– veniți și faceți întocmai. când aflați voi ca veți avea un copil, mai înainte spuneți-i ei.

veniți si spuneți-i. înainte de a le spune celor din casa voastră. când va vine sorocul sa nașteți veniți mai întâi la ea. când aveți greutăți, griji, tot asa. și atunci celelalte va vor aduce de la zeița, atunci când veți pleca, iarba care va va asigura nașterea dincolo. asemeni vânătorilor, bărbații voștri.

Anna pleca spre templu. parca în tot acest timp nu fusese în corpul sau, el însuși. parca zeița, în mod misterios, ii preluase tot corpul și gura si ochii și mersul, și-l folosise spre a le spune femeilor ceea ce au de făcut.

ajunse la templu. focul încă ardea. băiatul care punea alene cateva fire de iarba uscata pe focul mic, parca era vrajit de arderea sa. parca era transfigurat de jerbele de scantei care sareau jucause , luminand fugitiv statuia  mititica si neagra altminteri.

strălucirea statuiei nu se putea vedea decat la lumina facuta de  aceste scântei. se uita alături de tânărul care păstrase acest ritual la cererea sa. își dădu seama atunci ca băiatul încearcă asemene lui, sa pătrundă în lumea zeiței. poate reușise, poate nu. nu avea timp sa se gândească la asta acum, trebuia sa pună în ordine ceea ce spusese femeilor, trebuia sa asculte ceea ce-i transmisese zeița lui, împreuna cu femeile. începutul zilei se năștea în fapt din întunericul atotstăpânitor al noptii, care era în slujba zeiței. abia atunci înțelese cât de puternica era aceasta zeița. abia atunci înțelese ca ea era mama tuturor.

ii făcu semn băiatului sa continuie pana la ivirea zorilor cu aruncatul ușor de iarba pe foc. cu aruncatul în foc al ierbii care-i va face într-o zi stapanii pământului. dimineața  înainte de răsăritul soarelui, acesta, băiatul trebuia sa stingă focul , lăsându-l fără paie. apoi strângea cenușa , câțiva pumni, și o arunca în locul unde creștea iarba care nu fusese inca tăiată si din care nu se scuturase viata. pregătea astfel pentru ceilalți, locul în care cei plecați, împreuna cu preoții și cei care mai erau pe acolo, trăiau încă o data și încă o data ritualul începutului.

începea o noua zi, prima zi în care exista un sens al începutului. și al minunii. și al întunericului.

 prima zi în care tot timpul avea de acuma stăpâni. și toți oamenii. azi știa numai Anna, care adormise. maine  va ști toată lumea. și de atunci, prin mărturiile acelor, vom ști și noi. mereu.

amestecul magic / mesajul

avea multe seminte adunate. langa templu se adunasera animale  care traiau din bogatia asta de ierburi rasarite din semintele pe care anna le punea in pamant, nestiind ce sa faca mai departe cu ele. le aduna, la tinea pana cand le venea timpul si iarasi le arunca in pamant. o stare de neputinta il facea cateodata sa gandeasca la intreruperea acestie miscari legate de seminte. il tinea promisiunea facuta batranului ca va dezlega profetia zeitei. si pe de alta parte si el credea in aceasta profetie. numai vazand cum animalele acelea stateau si veneau langa templu, incepu sa inteleaga ca exista un rost al acestora. al punerii semintelor in pamant. al venirii animalelor.

templul se construia inca.tinerii invatasera sa ciopleasca pietrele care intrau in peretii templului. templul avea deja acuma doua curti concentrice si incepuse construirea unui fel de tunel care sa duca catre locul unde se repeta cu fiecare rasarit se soare, miracolul inceputului.

naki aveau si ei grija impreuna cu anna de zeita lor.

anna era acum preotul tuturor. insa nu mai avea in multe momente , inspiratia care-l adusese aici. batranii parca ramasesera muti. nu stia ce sa faca pentru a le putea cere sfatul. dormise multe nopti in mijlocul lor. poate ca atat ii era dat lui sa inplineasca. batranul vanator dinaintea sa asa ii daduse de inteles,  ca va construi templul in mare parte si ca va  trece sarcinile mai departe unui altuia. facuse deja mult mai mult. avea un templu care era o constructie cum nu se mai facuse inaintea sa. naki erau o populatie care se stabilise langa ai sai, marind in acest mod populatia care strajuia templul. erau acum ca doua triburi. avea in templu o zeita de la acestia. care era pusa la mare cinste. naki adusesera pietrele cele negre, dure, ii invatasera sa foloseasca sulitele cele mici, sa nu omoare femelele ci doar masculii mai ales.primise profetia zeitei celei enigmatice, aeasta cu semintele, insa nu o deslusea………….

se facu seara. se culca langa zeita mama a celorlalti, vrand sa stea cat putea de treaz langa un foc , poate auzea sau vedea ceva din acea parte.

luminile flacaruilor jucau umbrele celor plecati si facea statuia zeitei  parca sa se miste

aceasta imagine ii capta toata atentia, ramanand parca adormit, in mod ciudat cu ochii deschisi. batranul ii spusese ca cei plecati vorbesc cu el in somn, atunci cand ii trimit vise. acum insa anna nu dorma. se uita tinta , golit de orice gandire, la flacarile care jucau misterios pe tot ceea ce le inconjura. jocul acesta al flacarilor il absorbi de la orice alta participare. intelegere. atentie. era tintit acolo. parca vrajit, puse mana pe niste paie dintr-acelea care ramaneau dupa ce iarba cultivata se scutura de seminte, si le arunca in foc,. parca prinzand viata, dintr-o data trosniturile, limbile de foc, scanteile facute , ii adusera aminte intr-un mod straniu, de ritualul de rasarit, de ritualul de inceput. parca aceste scantei facute de paiele aruncate in foc, aveau ceva din stropii de apa aurie care inundau orizontul in fiecare dimineata, cand el facea ritualul mostenit de la cel dinaintea sa.

mai arunca cateva paie. se petrecu acelasi lucru. arderea lasa un miros placut, nu asa de innecacios ca cel pe care-l faceau crengile mai groase. si paiele ardeau mai jucaus. se termina spectacolul repede, ca si cel de la ritualul de dimineata. scanteile efemere erau in sine un spectacol. repeta de cateva ori acest gest, urmarind cu atentie ce se intampla. paiele insa se terminara. se duse acolo unde pusese semintele pentru urmatoarea ingropare, lua o mana si venind catre foc, arunca cateva dintre ele. nu facuae scantei. dupa un timp scurt pocnira inauntrul focului, lasand sa vina catre el un miros aparte. parca era un miros care aducea aminte de soare. nu era inecacios. zeita privea tacuta acest joc al lui anna. toti cei plecati  stateau foarte atenti la ceea ce facea

anna acolo. parca voiau sa ghiceasca ce incuiase zeita in profetie, vrand astfel sa-l ajute pe anna. intr-un mod ciudat, anna intelese aceasta,. intelese ca acest joc al sau era urmarit nu numai de el si de cele cateva animalute, acelea care strangeau iarba asta de pe camp si-si hraneau copii cu semintele ei. intelese parca intr-o strafulgerare scena:

zeita era tacuta, vrand sa vada intelepciunea lui anna. parca voia sa spuna ca desi el o acceptase pe ea , ea inca nu-l acceptase pe el ca oficiant.

nu-i vorbise niciodata. era demna si tacuta, simtindu-se parca singura, neavand cu cine vorbi. ultimile vorbe aflate erau cele ale batranului naki, care acum plecase.

mai simtea si apropierea batranilor lui, care voiau sa-l ajute. sa-l ajute sa o cucereasca pe zeita. acum intelese despre ce era vorba. zeita nu-i va vorbi pana cand nu-l va accepta. faptul ca era pusa in mijlocul celor plecati, in mijlocul templului, nu era pentru ea important. faptul ca nu-si putea ghida preotul era mai important. si zeita stia atatea.

intuia ca se intampla ceva care este greu pentru el de inteles. lasa sa treaca momentul, promitandu-si ceva incerca iarasi acest ” nou ritual”

adormi langa cei care-l privisera in tot acest timp. in somn, zeita, care parca incepuse sa se miste, se uita cu niste ochi de data asta inviati, catre el, in timp ce el arunca in foc paiele. scanteile parca o faceau sa zambeasca. parca chiar ar fi vrut sa-i spuna ceva…. poate…… poate ca focul acesat cu scantei este ceea ce ei ii trebuie pentru a da preotului profetiile sale.

iarasi se facu dimineata si anna se trezi asudat, grabindu-se catre ritualul sau, acuma parte a vietii sale. cativa tineri erau deja in locurile stiute, il asteptau. baga mainile in apa care inca era neagra ca noaptea, isi uda capul caci era foarte cald si se duse sa-si ia locul. se uita catre locul unde fusese focul acum putina vreme. unde aruncase semintele si paiele,. acum totul era stins.

” unde esti? unde sunt? cine esti? unde mergem? cine suntem? ne auzi tu oare? suntem fiii tai. cei care au plecat sunt cu tine?………trimite-mi un semn cu profetia zeitei…….”

se auzi anna intonand, si se surprinse instantaneu inghetandu-i vocea.

incalcase ritualul mostenit……

ceruse ceva care nu era parte din ceea ce trebuia zis , cantat dimineata la rasarit……… merse mai departe, vrajit de splendoarea apei care impreunandu-se cu soarele, dadea spectacolul inceputului…. dadea promisiunea unei noi zile.

se retrase dupa asta imediat, vrand sa inteleaga ce facuse………

ceruse in ritual ceva. soarelui. apei. stropilor a caror viata incepea si se sfarsea inainte de a si-o fi consumat-o…………. anna ramase aproape toata ziua urmarind animalele care erau langa templu.

intre ele , unele care erau mari si care pareau blande. erau cele mai cautate de pradatori. doar apropierea de templu si faputl ca pradatorii stiau ca acolo sunt vanatorii, le ferea de a fi ucise si mancate……. oare daca preadatorilor le plac aceste animale, tribul nu ar putea manca aceste animale care nu trebuie vanate? care stau langa templu si mananca iarba asta pusa in pamant de noi? si toata cealalta iarba?

cine stie la ce s-ar mai fi gandit anna, gandurile zburau prin creier. seara isi aduse langa statuia zeitei paiele de peste zi, si incepu sa aduce cele necesare pentru foc. striga dupa tineri sa vina sa stea cu el.

 „azi vor manca seara in templu” ……. inca un lucru nefacut pana acum…

 

tribul/ mortii/ religare

tribul trebuie sa aiba grija de toti membrii lui.

 doar acesta este principalul motiv pentru care exista. dar exista doua feluri de membri.

membrii de care are grija tribul INSA care isi pot avea si singuri de grija si membrii de care nu poate avea grija decat tribul, caci singuri nu-si mai pot avea de grija.

atunci cand tribul i-a considerat si pe acestia din urma membri, s-a produs umanizarea noastra cea mai profunda.

 a aparut o forma de grija nenaturala.

in natura ai grija numai de cel viu si de tine.

 sa poti trai si sa te poti reproduce. scurt si simplu.

tribul insa isi asuma si aceasta grija fata de membrii sai, care cu timpul va deveni chiar mai importanta decat grija fata de cei vii. si mult mai elaborata. de la a le pune zilnic ceva de mancare, simbolic, in fata, caci ei nu-si mai puteau cauta singuri de mancare, pana la  alte ritualuri din ce in ce mai complicate.

 dar atunci cand ai grija de un copil, acesta creste. devine matur si incepe sa te ajute in ceea ce faci, aducandu-si la randul sau aportul la lucrul comun.

 vaneaza cu tine.

 se imperecheaza pentru a avea copii. aduce femele in familia sa, pentru  a fi din ce in ce mai puternic. de fapt mai de folos….. tot ceea ce face, bun sau rau,  insa, se termina intr-o zi.

 si atunci devine un alt fel de membru a tribului. din cel privilegiat.

ca si atunci cand era foarte mic, altii trebuie sa aiba grija de el.

el nu mai vorbeste. sa nu mai auzim noi, cu aceste urechi. el nu mai mananca. sau nu mai vedem noi asta. el nu mai are dusmani. sau nu ii stim noi. nu mai are familie. sau mai are?

aceste intrebari cat si multe altele au generat pozitia acestor membri ai tribului.

atunci insa se mai intampla ceva. ceva si mai profund. tribul este mare, are structura relativ stabila, insa cu cat este mai mare, are si mai multi morti.

 viu fiind, fiecare membru al tribului are posibilitatea de a fi recunoscut si integrat de catre ceilalti, nu la fel se intampla si cu mortii.

acestia dupa ce mor se degradeaza in foarte scurt timp, incat nu mai pot fi recunoscuti cum erau cand se miscau. si atunci cum sa-i deosebim?

pai lasam langa ei lucruri care le-au apartinut, care sa-i faca identificabili. ok , asta se face pana azi inca.

incredibil, nu? apoi, mult mai subtil( daca subtil se poate numi pentru acea etapa, poate acum cateva zeci de mii de ani), facem niste semne care sa-l reprezinte pe cel mort.

dupa ce aceste semne sunt puse langa mort, ele devin parte a acestuia. puse de noi, pentru noi, in numele sau. noi devenim din urmasi biologici ai celui disparut, si urmasi legitimi ai celui disparut.

semnele sunt foarte importante. fiecare familie va pastra propriul ei semn. pe care-l va pastra pentru a-l identifica in raport cu restul tribului.

 si asa se naste ierarhia. semnul si importanta in cadrul tribului nu va mai fi dat de acceptarea de catre toti alfa din trib, in mod tacit, pe cel mai puternic, sau cel cu familia cea mai mare, ca fiind conducator.

 cel mai batran, cel cu semnele cele mai multe, cel care stie ce inseamna acestea va castiga respectul celorlalti.

 lasand totodata lupta bruta a celor puternici, la o parte in sens fundamental. ea va continua, dar va avea o alta valoare.

 dupa cel batran, care stie multe  si care are respectul tuturor, care i-a cunoscut pe cei vechi, care vorbeste cu ei si care asulta de la acestia ceea ce au de zis, ramane deschisa lupta intre cei puternici.

 insa dupa acesta . pentru locul al doilea.

 acesta, cel batran nu mai participa la lupte. pentru el relevanta devine dedicarea pentru cei morti.

el devine un fel de reprezentant al acestora. un purtator de cuvant catre familiile acelora. un oficiant al celor ce se fac la moartea unuia.

 va duce corpul acolo unde trebuie. il va aseza dupa rangul si importanta fiecaruia. ii va pune SEMNUL acolo unde trebuie. semnul famliei sale. astfel va castiga respectul familiei aceluia.

 va avea grija perpetua de cel care nu mai este viu.

va tine legatura pierduta in fapt , intre acesta si tribul sau. si copii sai. si neamul sau.

va realiza marea trecere caracteristica pana azi, a fiintelor umane:

RELIGARE. cei care mor rup o legatura cu cei care nu au murit inca. aceasta legatura va fi reluata prin ceea ce cei vii fac pentru aceia care au murit. reluarea legaturilor cu cel mort asigura pe cel viu de viata acestuia. cel mort nu mananca. dar cum nu poate manca daca este inca membru tribului?

cel mort nu se misca? aiurea

cel mort nu vede? aiurea

cel mort nu gandeste?. aiurea

 toate acestea le-au zis batranii, care au mai zis:

 – va putem spune noi despre cel care a plecat, ce face acum. cam ca o carte postala. pe unde este, ce zice, cum este acolo, daca se gandeste la voi, dupa cum si voi la el……….

si mai ales ce ar vrea el sa faceti pentru el…….

usor usor, cel care avea in grija mortii, devenise cel mai puternic.

 de ce?

pai avea cei mai multi pe care-i ingrijea in numele celor vii.

 pai toate familiile veneau la acesta in ocaziile mortilor lor.

atunci cand murea cineva.

atunci cand voiau ceva de la acestia.

atunci cand credeau ca acestia le-ar da vreo stire, vreo informatie.

– stiati ca cei care nu mai sunt pot sa vada lucruri pe care cei vii nu au cum?

cum ar fi viitorul?  cum ar fi lucruri asvunse celor viii, care se afla in sufletele lor?

oho, si cate si mai cate pot mortii.

 poate si de aia trebuie sa avem mare grija de acestia, ziceau batranii care devenisera fara a arata aceasta, cei mai respectati membrii ai tribului.

care aparau tribul insusi de alte haite, de alte lucruri. si chiar de foc. si chiar de ploaie. si chiar de soare. si de cate si mai cate. toate acestea cu ajutorul celor morti. care astfel isi aduceau aportul la treburile tribului. si il sudau in continuu, ca sa fie puternic.

 cei morti nu erau morti. erau altceva. erau ca o armata tacuta dar din ce in ce mai puternica. ai carei generali erau cei care stiau tainele acestora.

paradigma fiintelor umane fundamentale este aceasta:

DACA INTR-O ZI, INTR-O GALAXIE, S-AR ADUNA TOATE FIINTELE INTELIGENTE DIN UNIVERSUL CUNOSCUT, SI FIECARUIA I S-AR INGADUI, STRICT DIN MOTIVE DE ECONOMIE A INFORMATIEI, SA PREZINTE NUMAI  o PARADIGMA DEFINITORIE A SOCIETATII DIN CARE PROVIN,

 OAMENII AR AVEA UN RASPUNS SIMPLU:

NOI AVEM MORTII NOSTRI. TOATA CULTURA SI CIVILIZATIA NOASTRA S-A STRUCTURAT INCA DINTRU INCEPUT IN NIVELURI CONCENTRICE DE EXPERIENTE SI EVOLUTIE AVAND IN CENTRU CULTUL MORTILOR NOSTRI. cel putin pana azi.