ierarhia lucrurilor care sunt

nu am mai scris la aceasta poveste de foarte mult timp.

atat de mult incat s-ar putea ca ceea ce urmeaza sa fie o alta.

vreau insa sa vorbesc despre ierarhia lucrurilor care sunt

sunt lucruri de multe feluri:

lucruri vechi

lucruri noi

lucruri ale noastre

celelalte lucruri

si noi avem in interiorul nostru, generat de nevoia de curatenie si simplitate, da, simplitate, dimpreuna cu nevoia de a retine si avea cat mai multe, sadita aceasta paradigma:

paradigma ierarhiei

ierarhia este ceva care este deasupra noastra si tocmai de aceea poate sa fie un principiu ordonator.

noi nu avem in noi insine aceasta nevoie de ordonare, insa ea este sadita in noi din afara.

ierarhia „ajuta” sa avem multe in putine

bune in ordine

de fapt noua nu ne ajuta la nimic.

ceea ce este viu nu are ierarhie

are numai viata.

in sine noi nu vom sti niciodata care ar fi adevarata ierarhie

intrucat viata noastra este cea mai mare amenintare pentru orice fel de ierarhie

ceea ce azi este bun maine devine rau si invers

ceea ce azi nu stim deloc maine devine cel mai important lucru din viata noastra si invers. viata noastra azi este plina de ceva care maine dispare.

si la ceilalti este la fel

de ce am avea noi nevoie de ierarhii?

de ce ‘ cel mai bun’?

sau ‘ cel mai mare/ mai mic’

si mult alte asemenea rezultate de ierarhii.

ierarhia este o razbunare asupra vietii insasi.

dar viata se razbuna facand in permanenta orice ierarhie inutila la un anumit monent , sau chiar anuland-o.

asta dovedeste ca nu este un fapt de viata ierarhia.

este o impunere exterioara.

zeita mama nu a dat lui anna nici o ierarhie

batranii care acum sunt coloane ale templului nu au dat nici o ierarhie niciodata

ingerul care si-a gasit salas in subsolul templului, nu a facut acest lucru!

de unde oare vine aceasta pofta nesatioasa de ierarhie

cu care parte din noi este in relatie, de ne face sa judecam astfel?

in fapt trebuie sa ne bucuram ca suntem vii………

oamenii care veneau la templu nu stiau de aceasta framantare a preotilor.

nimeni nu punea aceasta intrebare.

caci daca ar fi pus aceasta intrebare, atunci la templu ar fi gasit raspunsul

intre preoti se raspandise o idee:

-” daca de fapt noi suntem plasmuitorii propriei nevoi de ierarhie, pentru a completa o parte care altfel nu stim cum am obtine-o”

– daca aceasta nevoie uneori exasperanta, este cea care tine lumea laolalta?

lumea asa cum poate fi vazuta si nu asa cum este ea.

viata asa cum este vazuta si nu asa cum este ea

noi asa cum suntem vazuti si nu asa cum suntem.

ierarhia va lasa locul ei vietii, atunci cand vom intelege care este momentu si locul in care ne-a fost inoculata.

si cum si de catre, hai sa zicem, ” cine”

caci inlaturand aceasta, vom fi noi insine

pana atunci vom avea nevoie de templu pentru a ne gasi raspunsul la orice intrebare.

templul de sub templu

inna, ingerul se duse la cei care sapasera groapa de la picioarele statuiei zeitei, incepand ceea ce credeau ca va fi casa sa.
le facu un semn sa isi ia uneltele cu care sapau si sa vina cu el. anna ramasese langa focul care arunca jerbe de scantei in noapte, indeplinind pentru ultima data ritualul zeitei.
ajungand acolo, arata exact spre un anumit punct. unul dintre tinerii preoti lovi puternic cu unealta, exact unde ii fusese aratat.
pamantul de surpa cu un zgomot surd, lasand in urma o gaura in care lesne putea sa intre un om. caderea pamantului care ascundea gaura parca le spunea ca adancitura nu era tocmai mica.

anna, putin absent de la aceste lucruri, fiind foarte preocupat sa vorbeasca cu mama sa, zeita, care va veni si il va purta spre cealalta nastere, deveni atent

ingerul veni langa el si luand in mana niste paie din cele pe care tocmai le aruncase in focul sacru, se duse cu ele si le arunca in gaura dezgolita de cei doi preoti tineri, parca vrand sa le arate ce era inauntru.
paiele arzande cazura intr-o gaura care luminata, isi dezvalui adevarata masura. era mult mai adanca decat ar fi crezut ei. putea lesne sa incapa in aceasta tot templul facut de ei pana acum.
anna vazu si el aceasta imagine si ii multumi din ochi lui inna, ingerului.
acesta, citind gandul lui anna, aduse de unde erau pastrate, niste paie si punandu-le pe focul care era aprins noapte de noapte inspre omagierea zeitei, facu ca flacarile sa se mareasca. sufla indata asupra acestora si o mare de jerbe de scantei izbucnira , invaluind statuia zeitei. anna vazu parca statuia uitandu-se catre el, multumindu-i pentru ca facuse tot ceea ce facuse pentru ea. mana zeitei se intinse ca intr-un vis asupra-i si venind asupa ochilor, ii inchise. anna nu mai era. zeita il luase la sine, nascandu-l parca anume pentru a-i continua ritualul ca fiu.

inna, care era langa anna, auzi toate acestea. il auzea pe anna vorbindu-i zeitei, spunand ca este foarte bucuros ca pleaca unde sunt ceilalti, ca se duce mai aproape de ea. il auzi spunandu-le celor patru tineri ramasi, sa faca ceea ce trebuie facut ca si cand el este acolo cu ei mereu. si sa nu-i faca statuie lui. ca el nu a plecat si nu va pleca.
nimeni nu auzise asta in afara de inna. iar el era mut, nu putea vorbi. asta era pedeapsa.
se duse catre cei patru care erau inca la gaura, incercand sa vada ce este inauntru. ii chema sa-l vada pe anna adormit deja acuma.

il ridica pe anna de fata cu ceilalti, carandu-l cum ai cara un fulg si se duse ce el la groapa tocmai gasita . cei patru priveau scena inmarmuriti, neindraznind sa vorbeasca nimic.
ajunse deaspura gropii si facand un salt , cazu impreuna cu anna direct in ceea ce era dedesubt.
gaura se lumina indata de o lumina puternica, facand ca cei  patru tineri sa vada intr-adevar cat era de mare.
ingerul le facu semn sa ramana in afara, sa nu coboare.
cele patru capete aplecate cat puteau, dincolo de marginile gropii, urmareau contururile imensitatii dezvaluite, care era exact sub templu. in aceasta imensitate, ingerul coborase avandu-l pe anna pe umar.

l-a asezat intr-o parte, si intorcandu-se catre ei, desi nu-i vedea, le dadu de inteles ca va veni catre afara in curand.

” ce vom face acum? intreba unul dintre cei patru”

” vom face exact ceea ce am facut si pana acum, raspunse cel care parea a fi fost mai aproape de anna, prin talentul sau de a desena si intelege planurile facute de acesta, de cand era mic, adus impreuna cu mama sa, spre a-l ajuta pe anna la constructie.”

vom face exact ce am facut si pana acum. vom construi. vom trai. vom face ritualul de dimineata. vom face ritualul de noapte, cel al zeitei. vom face ceea ce ne-a invatat inna. vom trece mai departe catre cei din urma noastra, tot ceea ce avem. bun sau rau.

caci aceasta era de acuma cea mai importanta menire a templului.

odata cu trecerea lui anna catre celelelte, trebuia ca sa se faca totul mai departe ca si cum el ar fi cel care le face.

noaptea aproape se duse. nimeni nu isi dadu seama. inna era inauntrul cavernei gasite parca anume de el, pentru el si anna, sub templu.

cei patru intelesera ce au de facut.

se pregateau pentru intaia dimineata fara anna. stiau ce au de facut insa parca o faceau pentru prima oara acum.

cerul incepuse a se inrosi cate putin. se dusera sa se imbrace cu cele care trebuiau puse pe ei la ritual.

inna iesi dinauntrul cavernei. se duse catre apa si se arunca in suvoiul acesteia intrand si iesind parca in aceeasi secunda, parca nici nu ar fi facut acest lucru. era acum mai alb decat intotdeauna, parand rosiatic in lumina dinaintea rasaritului.

auzea gandurile celor patru.

intelese ca spatiul de sub templu va fi pentru el locul penitentei sale. si ca nu va mai iesi de acolo decat atunci cand va zbura. si va vedea. si isi va putea relua locul pierdut la judecata.

isi lua locul langa cei patru si astepta momentul.

soarele aparu ca de obicei, primele licariri impreunandu-se cu stropii pe care suvoiul neintrerupt de apa ii arunca in calea razelor sale. atunci cand stropii aceia devenira de aur, se auzeau cantecele celor patru:

„cine esti? de unde esti? cine sunt? de unde vin? ……….”

inna ramase cu ei pana cand se termina minunea inceputului.

se dusera apoi catre groapa facuta ieri, cea in care se afla nestiuta taina a trecerii. si a vietii.

sufla asupra gropii celei mici si facand-o ca noua, reincepura ritualul.

a doua zi, a doua piatra care parca crestea sub mainile sale, incalzindu-re si scotand niste aburi frumos mirositori.

le-o imparti si apoi se duse catre locul sau subpamantean.

trecand pe langa niste pietre care urmau a fi folosite la constructie pe mai departe, lua una care parea mai mare, mai plata si rotunda, si o duse pana la marginea gropii. acolo o puse deasupra, aratandu-le tinerilor ce au de facut.

o dadu la o parte si intra inauntru. cei patru pusera piatra deaspura, asemeni locurilor unde puneau pietre pe trupurile celor plecati dintre ei.

in fiecare casa existau astfel de pietre, sub care, intr-o groapa mica, rotunda, captusita cu praf galben frecat cu apa si uscat, ghemuit in forma de copil dormind, cu mainile pe langa corp, cei plecati erau pregatiti spre a fi nascuti de zeita in cealalta viata.

in spatele templului exista o astfel de groapa, facuta aidoma celor care adaposteau pe cei plecati, groapa in care inna aprinsese un foc, zdrobise misterioasele seminte intre doua pietre si udandu-le cu niste apa, le prefacuse intr-ul altfel de piatra, prin foc. o piatra care mirosea frumos si pe care le-o impartise deja pentru a doua oara.

acum a treia groapa, de data asta, mult mai mare, se deschisese in centrul templului, pentru a arata locul unde s-a dus anna. si unde va sta inna. le-a aratat cum sa puna piatra astfel incat sa nu intre nimeni dintre cei vii. cum nici in locurile celor plecati nu intra cei vii.

fiecare om atunci cand pleca, era asezat astfel incat sa devina prin nasterea din zeita dincolo, o piatra pentru un alt templu.

fiecare piatra alcatuita din semintele zdrobite si adaugate cu apa si foc, era impartita si consumata de fiecare dintre ei, pentru ca astfel bucatile acelea pe care le consumau, sa-i ajute a-si ridica templul dinlauntru.

iar groapa care era astupata acum, in care erau anna si inna, era templul de sub templu.

sub fiecare templu exista un alt templu.

fiecare piatra ajunge sa astupe o groapa sau sa intregeasca un templu.

fiecare groapa a avut ceva care a intregit-o vreodata sau asteapta aceasta intregire.

golul asteapta plinul.

noaptea asteapta ziua si apa isi asteapta soarele sau pentru un nou inceput.

focul isi asteapta paiele sale pentru ca din impreunare sa iasa jerbele de scantei de aur, asat de multe ca si oamenii, atat de stralucutoare ca si sufletele, atat de scurte ca si vietile.

ritualul inseamna de fapt inceputul lucrurilor.orice lucru are un inceput. si orice fiinta la fel

insa in vremuri dedemult, o naluca ii daduse unui om gandul ca noi am putea avea mai multe inceputuri.

inna parca venise acum tocmai pentru ceea ce noi vom invata.

poate ca atunci cand a fost judecat si trimis aici, fara sa poata zbura, vedea, vorbi, de fapt naluca fusese acel judecator.

si vrand sa-si tina promisiune facuta primului batran, celui care si-a parasit familia si viata, a trimis un sol aici spe a invata ce trebuie facut.

pentru a intruchipa si a arata ca noi oamenii, putem sa avem in viata nu numai un inceput.

si ca noi oamenii putem sa ne gasim fiecare, raspunsurile la intrebarile noastre. si ca astfel putem sa ducem aceste inceputuri si raspunsuri, odata gasite, cu noi atunci cand ne nastem dincolo, pentru ca ele sa fie readuse iarasi si iarasi inapoi, de cei ce se nasc, si date catre templu. care la randu-i le va tine pentru cei care le cauta.

acesta va fi sensul templului.

ingerul si preotii

cei doi preoti sapau la poalele statuii, groapa ale carei margini fusesera scrijelite de catre omul alb cu batul sau.

statura cu ceilalti la masa, atunci cand veni vremea, si apoi fusera schimbati de acestia.

‘ voi urmeaza sa sapati pe mai departe iar ceilalti vor veni cu mine sa invatam mai departe’ zise anna in timpul mesei

‘ parca a facut o groapa in care va baga pe cineva care pleaca. oare de unde stie el acest lucru? zeita i l-o fi spus si lui? si oare ce va pune in acea groapa?’

‘ in plus fata de ceea ce am fost noi invavati, el a pus iarba in gaura si i-a dat foc. a mai pus apoi niste frunze din planta aia mica cu flori albastre…’

‘nu va mirati ci mai bine intelegeti. el nu poate vorbi insa ne poate auzi. intrebati-l de ce anume face ceea ce face. intelegeti insa ca nu va va putea raspunde cu vorbe. poate anume va face ceva din care sa intelegeti’

‘ sa nu uitati asta. sa nu uitati ca aude tot ceea ce vorbim sau gandim. chiar si acum cand noi stam aici la masa si el sta pe malul apei nemiscat’

ingerul se ridica si se apropie de ei. puse mana sa pe umarul lui anna si zambi aprobator.

ceilalti doi preoti randuiti, se apucara de treaba.

anna merse impreuna cu inna si cu cei doi preoti catre locul unde se facuse mai inainte groapa. si care fusese arsa.

acum arata ca un mic mormant facut pentru oameni, doar ceva mai negru.

inna aseza o piatra in fundul gropii, astfel incat aceasta statea aproape fixa.

ceru printr-un gest catre anna cateva boabe dintr-acelea stranse.

anna ii dadu un pumn de boabe.

inna le puse pe piatra din fundul gropii  puse apoi cealalta piatra deasupra si incepu sa ciocaneasca , in acelasi timp rotind piatra pe care o tinea in mana.

mai ceru iarasi seminte. le primi de la anna si fac iarasi acelasi lucru.

ridica piatra.

in fundul micutei gropi se adunase un fel de praf albicios, printre ramasitele boabelor zdrobite intre pietre. lua cu grija tot ceea ce era in groapa si puse intr-o parte. pe niste frunze mari uscate .

relua ciocnirea pietrelor si miscarea acestora cu boabe intre ele. pana cand aduna pe frunzele cele mari, o gramajoara de praf din acela si bucati zdrobite de boabe.

ceru putina apa, din ochi.

cei doi preoti adusera apa. puse putina apa in groapa facuta si incet incet incepu sa aduca deasupra din praful facut adineauri.

se opri, se duse iarari in spatele templului, lua dintre ierbuiri alte parti, le freca intre maini. iesira niste seminte mici, mai inchise la culoare.

le puse si pe acestea in groapa. mai aduga apa, mai adauga faramituri de boabe, mestecand cu palmele exact asa cum facuse cu praful galben al pamantului cand il pusese in groapa.

din aceasta mestecare, rezulta un fel de pasta galbui maronie, care aproape umpluse  jumatate de groapa. aduna gramada in mijlocul gropii si o lasa astfel, ducandu-se iarasi catre apa cea mare.

ridica mainile catre soare, aflat acum usor catre asfintit. se arunca in apa si iesi imediat.

imaculat, veni catre groapa facuta, plina cu ceea ce amestecase. gramajoara parca crescuse putin, amintind de forma pe care o luau femeile cand urmau sa aiba un copil.

aduna cateva pietricele mai mici si le puse peste acea gramajoara din fundul gropii.

ceru iarasi in liniste niste paie….

le puse deasupra si sufland peste ele, le aprinse….. urma iarasi tinerea in viata a focului catava vreme.  apoi acoperi groapa cu o piatra mai mare gasita pe acolo.

anna si cei doi preoti se uitau la inna fara ca macar sa mai poata gandi…..

soarele se apropia de asfintit….

inna termina treaba si luandu-i pe cei trei, merse catre cei care sapau.

le facu un semn sa opreasca si sa isi spele mainile de praf…….

ii lua pe toti cinci acuma si merse catre locul unde lucrase toata ziua.

desfacu piatra de pe groapa, scoase usor fiecare pietricica pusa acolo stropind cu putina apa.

la urma scoase din pantecele gropii un fel de piatra, asa cum o vedeau cei cinci…

le-o arata. pusera mana pe ea.

era neobisnuit de calda. parea ca acest lucru nu-l deranjeaza pe inna.

pe ei i-ar fi ranit prea marea caldura a acelei pietre.

inna le facu semn sa mearga catre templu, acolo unde erau stramosii si zeita.

ajusera acolo si de deasupra gropii proaspat sapata de ei , rupse piatra cu mainilesale si le-o imparti fiecaruia.

aburii scosi de piatra li se parura puternici. luara bucatile intinse de inna.

ce sa faca acum cu ele?

ingerul se uita la ei cu ochii lui goi, albastri, fara sa-i poata vedea.

ii auzea insa. le pipai fetele fiecaruia, transmitandu-le putin din caldura palmelor sale.

atunci cand a ajuns cu mainile sale la gura lui anna, acesta intelese.

acea bucata de piatra trebuia mancata.

‘ trebuie sa mancam acest lucru’

‘ asemeni templului, care este construit din pietre, si noi ne vom construi astfel.

cum templul mananca pietrele devenind zid, incapere, incinta, miracol, si noi mancand aceste pietre vom deveni la fel’

acum putea sa se duca la cei plecati. zeita isi dezvaluise misterul.

mancara fiecare acea bucata de piatra rupta si impartita de catre inger…. era prima turta mancata de oamneni….

 era primul pas facut de inger spre a-si ispasi pedeapsa. si mai era si primul pas spre a se intoarce la judecatorul sau, invingator. alaturi de oameni.

parca incepuse sa intrezareasca in intunericul la care fusese condamnat, un licar de lumina. parca incepea sa zareasca cu ochii fara vedere, ceea ce va fi viitorul sau…..

o alta vedere ii va fi data in locul celei care i-a fost luata.

i-a fost luata vederea oamenilor, a lucrurilor, a celorlalti ingeri, a tuturor.

acum trebuia sa-si formeze propria lume in care vederea va fi asemeni unui arhitect, creatoare de imagini.

 nu va mai vedea ce este, ci va vedea ceea ce nu este…… ceea ce va fi…..

oare judecatorul il condamnase sau ……….

ei insa fusesera martorii primei invataturi a ingerului.

prin invatatura ingerul intelese ca-si va ispasi pedeapsa.

invatand sa traiasca ca oamenii, langa ei, cu ei impreuna, invatandu-i ceea ce-i mai ramasese din preaplinul pe care-l lasase la judecata, va deveni iarasi ceea ce a fost. numai ei, aceste fiinte neinsemnate, pe deasupra carora zbuza fara sa-i atinga si fara sa fie vazut, vor putea sa il faca sa zboare din nou……….

< si aceste seminte cand le veti manca facute asa cum trebuie, va vor face pe voi puternici asa cum ninemi altcineva inaintea voastra nu a fost.

si atunci ceilalti vor sti ca trebuie sa vina catre voi sa invete aceste lucruri.

nu veti mai fi nevoiti sa vanati si sa traiti din asta,. pericolelel vor fi mai mici decat voi….>

parca auzea cuvintele zeitei… sau parca auzea cuvintele traduse de batranul naki, acela care-i daduse lui anna, cel mai puternic destin de pe pamant… sau poate doar isi aducea aminte……..

anna intelese ca aceasta va fi ultima data cand va vedea apusul soarelui.

in seara asta el va randui ritualul de noapte la zeita. voia sa fie treaz atunci cand ea il va chema langa ea. cand il va invita sa o insoteasca in locul unde toti ai lui , cei plecati, il asteptau.

amintirea batranului vanator, preotul cu vocea de tunet… i se perinda o clipa prin fata…. ii zambea de dincolo. acesat nu zambise cate traise decat foarte rar.

o alta imagine cu un alt batran care parca statea langa spectacolul rasaritului, urmarind cu ochii sai o naluca imensa, fugi in mare graba…

oamenii care venisera unul cate unul sa-si vada pe cei care-i vor duce inainte…..

este si el parte din aceasta. 

se apropie de ztatuia zeitei….. arunca o mana de paie in focul care mocnea.

scanteile il intampinara cu bucurie. ii jucara in ochii in care parca era o lacrima…. din spate, ingerul strecurandu-se langa el, intinse mana si sterse aceasta lacrima……

zeita il astepta. nu avea de ce sa-i fie frica. era doar langa mama lui…….

strainul/ noul inceput

la rasaritul soarelui, ingerul se scaldase in apele care erau simbolul ritualului pentru preotii de la templu.
acestia nevazand nici o reactie de la anna, au urmarit toata scena, incercand sa isi faca cele de trebuinta din fiecare dimineata, pe mai departe.
ouml acela inalt, subtirel, imbracat in alb complet, care abia se zarea atunci cand soarele era in spatele sau, avea niste ochi mari albastri. un zambet care nu spunea nimic. nici el nu spunea nimic.
ritualul s-a terminat. strainul imbracat in alb a urmarit tot acest ritual, auzind exact ceea ce acestia cantau si ceea ce acestia gandeau. caci aceasta ii mai ramasese lui.
” oare cine o fi acest strain? ” se intrebau aproape toti.
singurul care nu se intreba deloc, ci repeta in gand exact cuvintele stabilite ale ritualului, urmarind magia amestecului dintre soare si apa care-i alerga in intampinare, exact ca la inceput, era anna
anna stia ca ceilalti sunt oarecum mirati si intrebatori fata de acest strain care aparuse deodata si se aruncase in apele care savarseau miracolul imperecherii si al inceputului, exact inainte ca acest ritual sa fie savarsit.

atunci cand, dupa cateva secunde de scufundare iesise, hainele sale parca erau si mai albe, aruncand o lumina palida catre apa.

stropii aruncati in aer de iesirea din apa, sporira pentru o clipa ceea ce se intampla la ritual. aripile sale parca erau facute acum din apa si aur.
de aceea nu vorbise nimic ci doar le facuse semn cu capul sa continuie ca si cum nimic nu le-ar fi tulburat acest ritual.

ingerul se duse usor catre anna si parca vrand sa ii spuna ceva, il lua dupa umeri si il duse catre locul unde erau statuile celor plecati cu cea a zeitei in mijloc.

il aseza pe anna langa statuia acesteia si apoi inchise ochii. anna facu la fel
in acel moment ii aparu zeita care-i spuse:
‘ acesta care a venit acum la voi, va va da voua ceea ce va trebuie, iara voi ii veti da lui ceea ce nu are. el nu trebuie sa fie preot la ritualul vostru caci nu vorbeste.

va asculta tot ceea ce voi insiva veti vrea sai spuneti si chiar mai mult.

va aude gandurile. va va ajuta asa cum stie. ajutati-l asa cum puteti voi.
lucrand impreuna cu el la acest templu, voi si templul veti dainui.

ceilalti vor veni la voi de acum inainte.

tot cel care vine trebuie sa fie primit de voi ca si cum ar fi dintre ai vostri.tot ceea ce va va arata omul in alb este ceea ce veti face si fi in viitor’
zeita inceta sa vorbeasca. anna deschise ochii si-l vazu pe omul in alb privindu-l.

parca avusese impresia ca a fost ultima data cand a auzit ceva din glasul zeitei. mai clar si mai impresionant ca de obicei.
ceilalti venira langa ei. anna se intoarse catre cei cativa veniti si le zise:
‘ acest om care a venit astazi aici, aici va ramane pentru totdeauna. zeita este cea care mi-a dat de stire. el ne va da noua ceea ce are la el, iara noi ii vom da lui ceea ce are nevoie’
‘ de unde a venit? intreba unul dintre preoti’
‘nu am un raspuns la asta, zise anna. nu vorbeste insa aude tot ceea ce vorbim sau gandim noi. este aici intre noi sa ne ajute.’
‘ cum il cheama sau cum ii vom spune? intreba un altu’
‘ inna, spuse anna si pe data-si dadu seama ca glasul lui fusese parca imprumutat de inger, spunandu-si numele. inna este numele sau‘
‘ nu va face ritualul alaturi de voi. nu poate rosti cuvinte. nu poate vedea chipuri si de aceea nu le  va aparea oamenilor care vin la templu.

va ramane cu noi pentru totdeauna pentru a ne fi calauza. vom incepe prin a-i gasi un loc in care sa poata sa stea atunci cand va dori.

aripile pe care i le vedeti nu sunt facute sa il ajute sa zboare. par sa fie un fel de cute ale vestmantului sau.’
‘ daca acesta nu vede si nu trebuie sa fie vazut, cel mai bine ar fi sa-i facem o galerie sub templu, in care el sa-si petreaca timpul asa cum va voi, zise acela dintre preoti care pricepea cel mai bine constructiile invatate de la anna’
ingerul zambi usor, lasandu-i sa inteleaga ca aceasta este o foarte buna alegere.

se indrepta catre statuia zeitei si luand un bat care ramasese pe acolo de cine stie cand, desena cu el un cerc exact la poalele statuii.
intelesera ca aici vrea sa-si aiba locul.
‘ incepand de maine vom face aceasta galerie , pe care o vom sapa in acest loc. nimeni in afara de noi nu va sapa la aceasta.’
ceilalti se invoira si astfel isi continuara ziua.
omul alb, inna merse pipaind cu mainile sale toate zidurile facute ale templului. pipai cu mana toate statuile celor plecati facute odinioara de anna. zabovea cu mainile pe trasaturile acestora, parca facand cunostinta cu fiecare in parte.
veni pranzul si preotii facura de mancare.

dadusera zvonul in trib ca de acum inainte, catava vreme, vor veni ei si ca sa nu mai vina nimeni catre templu. si ca la momentul potrivit vor aduna lumea din nou.
oamenii din trib , acum mai amestecati cu cei din populatia naki, isi ingropau mortii, dupa cum le dezvaluise lor anna, inauntrul caselor lor.

faceau acolo unde cel mort statea mai des, o gaura in pamantul galbes si prafos, umezeau cu apa si aranjau asa cum fusesera invatati si apoi bagau corpul in pozitia ghemuita cu mainile stranse, inauntru. apoi sigilau deasupra cu pamant framantat la fel, pentru a inchide poarta in urma celui care pleaca , urandu-i astfel drum bun, insa pastrandu-l printre ei.
intotdeauna un preot venea la momentul in care se inchidea aceasta usa, luand din hainele celui plecat o suvita si pastrand-o pentru templu.

acolo unde erau pastrate toate.
ingerul auzea toate plansetele celor din trib, toate rasetele, vorbele si gandurile lor. insa ceea ce facea acum il oprea de la a se mai duce catre acestia. acum trebuia sa faca pentru ei ceva mai mult.
trebuia sa-i duca pe toti acolo de unde venise el.
…… se apucara sa sape acolo unde era facut semnul….. cate doi impreuna, ceilalti urmand a-i schimba….
inna sa duse catre anna si luandu-l de mana il duse in locul unde erau tinute in niste gropi, semintele pe care le adunau in fiecare moment prielnic, prin scuturarea paielor galbene ale ierbii care fusese pusa anume langa templu, si al caror inteles zeita se incapatanase sa li-l arate pe de-a intregul.
anna intelese ca urma sa se petreaca ceva foarte important si chema pe cei doi preoti care nu sapau, spunandu-le sa vina sa le stea alaturi.
ingerul lua doua pietre mai plate , potrivindu-le anume ca si cand ar fi vrut sa le puna in zid. in zidul care va construi viata.
facu apoi o gaura in solul din spatele templului cat sa incapa una dintre pietre. uda cu putina apa o parte din praf si invartindu-l in mana il prefacu ca intr-o pasta pe care o intinse pe marginile gropii. cei trei, anna si cei doi preoti, urmareau fascinati cu parca inna pregatea un mormant mic. pentru ce oare? pentru cine?
puse pamantul umezit si transformat in pasta, de jur imprejurul gaurii si pe fund.
se duse apoi acolo unde tineau paiele pe care le ofereau zeitei drept ofranda in ritualul noptii, atunci cand cate unul dintre ei intretineau flacarile care scoteau scantei.
aduse o mana de paie si le facu semn sa mai aduca.
puse in gaura aranjata astfel paie si sufland peste ele, facu sa apara un foc jucaus care a aruncat in sus multe jerbe mici de scantei, parca de bucurie.
cei trei strigara in mintea lor’ ce este asta’
ingerul auzea insa nu putea raspunde. intoarse ochii goi si albastri catre ei…..
focul incepuse sa  arda usor. din cand in cand arunca paie care sa tina focul in viata.
facu aceasta vreme de cateva ceasuri. cei trei priveau inmarmuriti acest ritual nou, lipsit de intelegere pentru ei, insa un ritual care tainic , le arata viitorul. noul inceput
se duse apoi , avandui pe cei trei in spatele sau ca pe o umbra, si smulse de la o planta care avea niste frunzulite mici si o floare albastra, cateva frunzulite pe care frecandu-le in causul palmelor sale, facu sa apara un miros minunat, patrunzator. arunca aceste frunze in focul facut de paie, care pentru o clipa se facu putin rosiatic din galben, apoi parca la o comanda nerostita, se stinse……
lua cu pamele apa si o arunca apoi peste ceea ce ramasese in groapa cea mica. un nor minuscul de abur se ridica, avand acelasi miros patrunzator….
lua un manunchi de paie si tinandu-l in mana, facu niste miscari ca niste rotunduri, de-a lungul peretilor gaurii, ca si cum ar fi mangaiat-o…… curata astfel totul, aruncand la o parte tot ceea ce scosese…….
preotii trebuiau sa manace, li se facuse foame. gandul lor fusese auzit de inger, care nestiind ce sa faca pentru a-i face sa inteleaga ca el nu are trebuinta de mancare, se indrepta catre marginea apei in care se imbaiase mai inainte…. intorcandu-se catre ei, le arat cu mana luciul apei care galgaia alene

 la pranzul cald si apoi se arunca in ape. dupa cateva secunde iesi, stralucitor si imaculat…. aceasta era mancarea lui..
‘ aceasta este mancarea lui, talmaci anna care-si simti iarasi gura luata de catre acela’

……. mancarea ingerilor este eternitatea… este stralucirea apei, este lumina . astfel ingerul va putea sa tea cu noi la templu pana cand acesta va ramane in picioare. chiar si dincolo. din apa si lumina si stralucire, prin anume miscari si semne, ingerul se hraneste……

Inna/ istoria

ingerului a fost pedepsit sa ramana doar cu amintirea zborului.

nu i-au luat aripile. i le-au lasat.
a fost pedepsit sa uite cum este zborul.
va merge peste tot, acolo unde pana acum zbura. va duce oamenilor tot ceea ce putea sa duca dintotdeauna, insa nu va mai zbura.
ingerului i s-a luat vederea. nu si ochii.
ochii au ramas larg deschisi, de un albastru transparent, adanc precum apele unui lac de munte. puteau acesti ochi sa reflecte in ei toata lumea, toata fiinta, toata existenta.
insa nu mai puteau vedea.
ingerii nu vorbesc, astfel incat i-a ramas aceasta calitate.
ingerului i-a ramas numai puterea de a auzi oamenii. ba chiar i s-a dat lui sa auda si cel mai mic suspin sau susur, ca fiind foarte puternic. i s-a dat lui sa auda fiecare durere nestrigata, mai tare decat strigatul de disperare marturisit de oameni.

dupa ce i s-a dat ce i s-a dat si i s-a luat ce i s-a luat, a fost trimis acolo unde i- a fost harazit locul; printre oameni.

a aparut alb, cu ochi mari albastri, imbracat in extraordinarul penaj al aripilor sale care au uitat zborul ca intr-un vestmant minunat de matase, avand un zambet amar care contrasta cu toate celelalte .

a fost trimis sa dea celui ce cere, ceea ce are nevoie. asa cum era el daruit.

auzea strigatele de ajutor ale oamenilor. dorintele lor nerostite ii nelinisteau sufletul.

nu le putea spune nimic. auzea doar toate ale lor, ramanand mut.

nu putea sa zboare la vreun strigat din departare, caci ce era acela zbor el uitase.

mergea incet, aratandu-si neputinta sa de inger pedepsit.

doar strigatul omului il ghida. de cele mai multe ori, pana cand ajungea, strigatul se prefacea in ecou, caci cel care strigase nu mai era.

atunci se aseza pe o piatra, parand a se uita in gol, traind durerea aceluia.

atunci cand ajungea la acela care rostea o dorinta sau arunca un strigat de durere, deznadejde sau ura, il atingea usor cu varful aripii, care parca era o mana.

omul se trezea parca din durerea sau deznadejdea sa si incepea sa-i povesteasca ingerului viata lui.

…….dar ingerii nu vorbesc….. ii arata durerea sa, dar ingerul nu avea vedere.

nu avea decat ochi.

acela credea ca ingerul ii vede toata viata, ca acest strain imbracat intr-un vestmant simplu alb, vede tot ceea ce are el de aratat.

de fapt omul uitandu-se in ochii mari albastri ai ingeruui, isi vedea propria viata.

niciunul insa nu stia asta. ii ramasese ingerului magia de a reflecta in ochii sai durerea ca si cum ar fi altceva.

ceva neinteles. si astfel parca pastra ceva din vederea interzisa lui.

……. stand pe o piatra la marginea unui satuc, unde ajunsese dupa ce cea care-l strigase un amar de vreme, nu mai era, ingerul gandi o clipa cum sa redevina ceea ce era inainte de  a fi pedepsit de catre creatorul sau.

o vreme, nemaitinad cont de strigatele ce-i inundau auzul, facandu-i gandul imposibil, a mers fara tinta.

din departare a vazut o colina, care nu parea a fi acolo dintotdeauna.  parca era ceva straniu.

se indrepta catre acolo.

nu-si amintea sa fi vazut vreodata aceasta colina in aceste meleaguri, atunci cand cerceta pamantul cu aripile sale in zbor…….

oare atat de mult sa fi trecut de la primirea pedepsei?

apropiindu-se, auzi multime de strigate, de zgomote, care-l facura mai curios.

nu stia exact cand este noapte sau zi, caci nu putea vedea.

simtea linistea noptii si racoarea binefacatoare a intunericului, doar de cand ajunsese aici. caci ingerii sunt fiinte de lumina, care nu zboara in intuneric. locul de unde vin ei este regatul luminii.

se aseza la oarecare distanta de acel loc, lasand sa treaca seara si apoi noaptea.

auzea in linistea lasata de lipsa luminii, un murmur al unui om care facea un fel de ruga catre o fiinta. intelese ca aceasta fiinta nu este de aici. si mai mare-i fu curiozitatea, insa si-a zis sa astepte lumina.

la rasaritul soarelui, ingerul se lua dupa sunetele rugaciunilor facute de preotii din templu. caci templul era ceea ce gasise ingerul. sau poate el fusese gasit de templu, cine stie?

se apropie de acel loc, in care erau rostite aceleasi intrebari dintotdeauna, de la cel dintai batran:

” cine esti?, de unde esti? cine suntem? de unde suntem? incotro?…….”

ascultand cele cantate de aceia, ingerul intelese ca de fapt pana azi ratacise incercand sa ajute oamenii, desi nu prea mai avea cum. aici, in acest loc insa, pe care-l simtea ca pe noua lui casa, putea sa ajute mai mult.

intra si fara sa deranjeze pe cei care faceau ritualul, se duse catre ei.

intelese acum ca ochii lui vor putea sa-si recapete vederea privind prin ochii lor.

ca va putea vorbi prin cuvintele lor.

ca va zbura iarasi in inaltul cerului, atunci cand aripile sale vor fi intretesute cu gandurile lor.

pentru aceasta el ii va asculta si alina.

si le va da ceea ce ei cred ca le lipseste, pentru ca si ei sa-i poata da inapoi.

va deveni una cu ei, implinind astfel rostul profund al pedepsei si totodata facand ca aceasta sa se transforme.

cand l-au vazut, preotii au ramas muti. imaginea lui era a unuia venit chiar din soare.

a intrat in apa care era acum stravezie si a lovit-o cu aripile.

apa imprastiata in mii de stropi, parca refacu mirajul ritualului, improscandu-i pe toti cu stropi micuti de aur lichid.

…….. din bratele zeitei care-l tinea acuma in drumul sau catre cealalta lume, anna zambea…..

acest strain la templu va face din ritual un nou inceput si va da fiecaruia dintre cei care vor veni aici vreodata, raspunsurile la toate intrebarile lor. fiecaruia in parte.

” numai ca fiecare va putea intreba numai lucruri care-l privesc pe sine insusi, zise zeita lui anna. fiecare va avea un nou inceput numai pentru el insusi…… fiecare……..”

” ingerul acesta care a venit de unde vei merge tu, stie ce este de facut cu semintele. stie ce este de facut cu oamenii. stie e este de facut cu templul… i-au fost lui luate toate, pentru ca oamenii sa i le dea inapoi. si astfel el sa le poata da lor ceea ce ei au nevoie, mai zise zeita…”

ACEASTA ESTE ISTORIA. ACESTA ESTE NOUL INCEPUT

stăpâna nopții

………..zeița, imbracata intr-o mantie facuta anume din scântei de foc mici si care țesute făceau o imagine jucăușa foarte luminoasa, i se înfățișa lui anna. il lua de mana si-l duse in templu. acolo așezați incercul in care el însuși ii pusese, piatra langa piatra, cei plecați stăteau . parca ii așteptau. cand se apropiară, bătrânii se întoarseră către ei și o salutara pe zeiță cu plecăciuni adânci. zeița ii prezenta pe fiecare in parte lui anna, parca el abia atunci ii cunoștea pentru întâia data. pe unii, plecați demult, chiar dinainte de a se naște, chiar nu-i cunoștea. acum toti ii fuseseră prezentați.

– aceștia sunt copiii mei, zise zeița cu un glas care aducea cu glasul mamei lui . ce ciudat. zeița vorbea. cu glasul mamei lui. aceeași căldura si același glas .

– si tu ești începând de acum copilul meu. ai venit sa înveți ce se face cu semințele pe care le-ai adunat atâta amar de vreme. dar nu-ți voi spune ci te voi lasa sa privești, mai zise zeița

toți priveau acum la un spectacol ce se desfășura in fata ochilor lor. zeița lumina toată aceasta imagine ireala. o lumina si o domina.

o groapa era aranjata cu pământ inmuiat in apa, pentru a adăposti pe unul din cei care plecaseră.

era adus si pus in aceasta groapa, in forma aceea încolăcită, cu picioarele stranse catre gura si cu mâinile adunate pe lângă corp. si ceilalți incepeau sa astupe locul.

in alta parte in aceluiași trib, o femeie incepea sa nască. celelalte femei o ajutau sa faca aceasta. și un micuț iesea exact avand aceeasi poziție inaintea nașterii, precum cel plecat dinaintea sigilării gropii care-l primise.

cand se uita mai atent, anna văzu ca de fapt zeița era cea care dăduse nastere ca si copil, celui ce mai inainte fusese pus in groapa care-l separa de aceasta lume. și ca de fapt femeile aveau toate același chip. era chipul zeiței.

punerea in pamant era nașterea de dincolo. zeița era mama tuturor.

 ce cauta el acolo insa?

-ești aici pentru ca mi-ai dat ceea ce de drept mi se cuvine.ceea ce vor face femeile de acum înainte va da mărturie despre acest lucru.

femeile sunt pentru tribul tau și pentru ceilalți toți, mame și creatoare ale începutului. 

inceputul nu poate sa aiba ca mama decât intunericul. iar in intuneric, toate întrebările, frământările, lucrurile nedezlegate, își pot găsi răspuns. creând noi inceputuri.

 începutul este in fapt ceea ce vine după un raspuns, după o framantare, după o moarte, o lăsare de sine, lăsare a celor ce au fost, in spate si intoarcere către cei și cele ce vor fi.

ca sa ai un nou inceput, trebuie ca ceva dinainte sa moara, sa fie pus in mormant, devenind poate născut in alta lume.

sfârșitul de aici sau de acuma, poate deveni inceputul de altundeva sau de alta data. înțelegi tu asta Anna?

exista în -lume, doua lucruri, doua fete, doua momente, doua……

noaptea și ziua.

femeia și bărbatul

viata și moartea

copii și părinti

aici și acolo

atunci și acum

asa și altfel. la toate acestea, pana acum tribul vostru, prin cei mai dinaintea ta, au adus în lume o alta pereche:

începutul tuturor lucrurilor si răspunsurile la întrebările lumii.

acestea împreuna vor alcătui perechea pe care se va clădi templul. toate acestea sunt din templu si dinaintea lui. voi veți fi împreuna cu acest templu, pana la sfârșitul fiecaruia dintre voi. și tot asa mai departe.

templul va aduna multa lume în timp. multi pe care nu-i veți cunoaște vor veni aici. sa ții minte acestea:

cel care vine aici va cauta întotdeauna un nou început al vieții sale. un nou început al sau însuși

 și va mai cauta acesta și răspunsuri la întrebările pe care le are și care-i umplu buzunarele sufletului sau, făcându-l greu de atâtea.

 vine sa se ușureze prin răspunsuri și pleacă cu un nou început. acesta este darul templului acestuia.

acesta este darul pe care templul îl va face oamenilor. tuturor.

omul va veni de oriunde, de aiurea, din viata lui, din casa lui, din familia lui, aici.

și templul ii va da tot ceea ce el spera. tot ceea ce el dorește și a auzit din mărturiile celor dinaintea sa.

omul este în sufletul sau un căutător. 

vrea sa găsească mereu, vrea sa schimbe mereu, nu se mulțumește cu ceea ce este, ce are.

vrea altceva. sau mai mult. întrebările care se aduna în el și care-l rod și-l schimba, vor ramane aici la templu.

și ceea ce el numește trecutul sau tot aici va rămâne. caci el va schimba bucuros ceea ce are, oricat de prețios ar fi cu adevarat pentru el, cu ceva ce nu are, dar care-i poate parea macar mai prețios, fără sa știe dacă acesta este adevarul.

 omul va veni aici sa-și dea adevarul vieții sale trecute, pentru un nou început.

 omul va veni sa lase aici gândurile sale transformate în întrebări. 

și va lua de aici răspunsurile date de templu.

 aceasta sa faceți întotdeauna și nu se va termina niciodată misiunea voastră. acestea sa țineți minte și sa transmiteți tuturor………

– asa am vorbit cu zeița pe când dormea, și exact asta va spun și vouă, zise Anna către cei patru tineri care nici nu mai respirau încercând sa tina pasul cu cele spuse.

– voi va trebui sa faceți intocmai cele spuse.

va trebui sa asigurați ritualul începutului, asa cum îl știți și sa vegheați sa fie mereu făcut . și tot voi va trebui sa faceți și ritualul zeiței după ce eu nu voi mai fi.

încheiase ceea ce văzuse în somn ca aievea, Anna.

terminase și de spus celor patru , de acum deja preoți, ceea ce trebuiau sa facă.

– și cum vom ști noi dacă este bine?

-ei va vor spune, zise Anna

-cine?

-bătrânii care va vor vorbi, oamenii care vor veni la voi, zeița poate, cine știe. însa nu va faceți griji, veți afla. și apoi știind, veti merge mai departe.

Anna se opri și uitându-se către unul dintre tineri, care se dovedise mai înclinat către desen și planuri, luând de la el tot meșteșugul de a vedea lucrurile care vor fi, plănuindu-le, ii spuse:

-tu va trebui sa pui in piatra tot ceea ce ai auzit acum și aici, oricând și de la oricine, reprezentând lucruri ale templului. pentru aceasta darul tău este. toate acestea trebuie sa rămână și când noi nu vom mai fi. tu vei fi acela, zise Anna.

maine te voi învăța cum anume. dar tu deja știi, nu-i asa. și pentru ca tot ceea ce este vei scrie în piatra sau lemn sau alte forme, lumea îți va spune ție Inna.

adică acela care tine minte totul. despre tot. munca ta va fi într-o zi la fel de mare și importanta ca și templul.

cei patru se uitară unul la celalalt și înțeleseră ca noaptea se cam terminase. ramase cel care arunca mănunchiuri mici de paie în focul de la poalele statuii zeiței. acesta era chiar Inna, cel numit asa.

ceilalți trei se duseră către locurile lor, iar Anna către al sau.

închise ochii si pe data ii aparu zeița, zâmbindu-i.

– acum ai făcut exact ceea ce trebuia sa faci, Anna. trebuie sa te duc acolo unde sunt ceilalți

-gata, asta a fot totul? întreba Anna

– vei rămâne ca cel mai mare preot al acestui templu, cata vreme va dăinui.

-și cine va face ceea ce este de trebuința? îngăima Anna ușor speriat

-nu-ți face griji. eu și cei plecați, copii mei , vom avea grija de acestea. oare nu noi am avut grija și în tot acest timp?

Anna se lăsă luat de zeiță,  care-l duse într-un camp nisipiu, unde era foarte cald. acolo se așeză jos și aștepta ca ceilalți sa-i sape groapa în care va fi pus spre naștere. 

zeița ii dăduse acest dar, numai lui, singurului:

 acela de a vedea cu proprii ochi ceea ce văzuse ca imagine in vis.

 cum este pus în groapa rotunda, cu genunchii la gura, și acoperit cu pământ umezit în apa. și apoi cum se naște ca un copil mic, lângă ceilalți.

niciodată nu-și putuse închipui un asa dar. zeița era într-adevăr puternica.

 Anna va fi primul dintre ai săi care va asista la propria moarte si îngropare. ai care se va vedea pe sine născut de zeița. 

va fi primul martor. un martor de dincolo…..

 

mai departe, mai aproape

si incepu din acea zi o alta lume la templu.

anna nu mai aparea la ritualul de inceput din fiecare zi.

nu mai oficia.

ii lasase pe ceilalti.
desigur urmarea de aproape mostenire ce le-o lasase.

insa acum avea o alta misiune.

la inceput se gandise ca ceilalti din trib il vor privi altfel pentru ca lasase pe cei plecati ai lor, in mainile unora mai tineri, nealesi cum fusese si el ales, la moartea celuilalt, ci doar pusi asa de pe o zi pe alta. insa tribul avea alte treburi.
vanatorii vanau pe mai departe. cand nu aveau noroc, se apropiau de templu si nu se putea sa nu gaseasca pe acolo vreun animal numai bun de mancat in acea zi.
nimeni nu se putea supara de asta.
femeile faceau mancare, faceau copii, faceau ordine, faceau viata sa curga.
copii faceau scandal, tipau, se jucau, creșteau.

deveneau dupa caz, femei sau vanatori. viata mergea, nu aveau ei inca asa un respect pentru templu. templul era locul unde se duceau numai la moartea vreunuia dintre ai lor,  barbati.
nu se intampla la fel cu femeile.

copiasera ceea ce invatasera de la anna, faceau groapa aceea mititica, in spatele casei insa, o captuseau cu pamant inmuiat in apa, o lasau sa se zvante si apoi puneau in aceasta groapa, pregatit pentru nasterea de dupa, corpul celei care fusese mama de multi copii, acum ajunsi dupa caz la randul lor mame sau vanatori merita si acela o nastere, asisderea cu vanatorii.

caci ce ar fi facut acestia dupa nasterea de dincolo, fara femei? ca si aici, ritmul inchipuit de cei din trib, nu se putea abate de la regula vietii.

nu se puneau femeile laolalta cu barbatii, caci se zicea ca ele nu pot sa vorbeasca cu preotul, deci stau totdeauna langa casa, vii sau plecate.
anna permisese acest lucru, chiar participase la unele ceremonii facute de celelalte femei din vreuna din case, celei plecate, care le era in fapt mama sau bunica, sau ruda apropiata.

 acestea se faceau foarte repede.

anna incerca sa faca o diferenta majora intre barbati si femei, intrucat dorea sa faca simtita in mod deosebit prezenta zeitei naki in tribul sau.

intuia intr-un fel anume, ca aeasta zeita este la fel de puternica precum cei plecati ai lor, daca nu cumva si mai puternica.

si ca de aceea trebuia sa o lege intr-un fel de o realitate.
gandul acesta care nu-i dadea pace, il facu intr-un moment, la un astfel de punere a unei mame in groapa, sa aiba o sclipire:
” daca cei plecati sunt reprezentati in templu , fiecare in parte, si acolo au locul lor, inseamna ca zeita ar trebui sa fie reprezentarea femeilor, fiind femeie.
data viitoare cand se intampla o alta moarte a altei femei, de data aceasta mai tanara, le spuse femeilor sa amane punerea in groapa pana seara, mai precis noaptea.
acestea , putin uimite, ascultara.

doar era anna, care le invatase barbatii si copii atâtea…….

Anna era acum un batran cu parul alb, cu o barba mare, parea si mai misterios decat alta data.

el nu impusese niciodata prin putere, precum batranul vanator dinaintea sa. nici prin glasul penetrant al aceluia.
insa el se impusese prin acel batran, care parca ii daduse misiunea din timpul copilarie , lasandu-l sa ciopleasca capetele celor plecati, si sa le aseze in templu.
apoi il desemnase ca urmatorul sau, desi era tanar. ii transmisese practic batranul vanator/ preot, toata aura sa de intelepciune si forta si echilibru.
baiat tanar fiind, anna facuse tot ceea ce putuse sa indeplineasca aceasta misiune, la inceput grea.
insa adusese si tribul naki langa ei. cu sulitele lor de piatra neagra dura. si cu pumnalele lor dibace.
si cu zeita lor. in atatia ani, tribul se amestecase oarecum cu cei din populatia naki. mergeau impreuna la unele vanatori.
insa zeita statea in templu, in mijlocul cercului inchipuit de statuile celor plecati , ai stramosilor, singura. inconjurata de acestia si de un mare mister.
pe care el, anna era pe cale sa-l dezlege.
intelesese ca aceazta zeita, prin proorocirea sa, le dadea ceva imens. nu stia exact ce
cum se facu intuneric, se duse la femeile care-l asteptau , pe el, sa puna pe cea moarta in groapa.
” mergem impreuna cu toti la templu” zise anna.
numai femeile plecara impreuna cu el.
parca moartea trecuse pe al doilea plan, intr-atat de mirate erau de cererea lui anna. il urmara.
la templu anna lasase focul la statuia zeitei,arzand usor. unul dintre cei tineri punea cate un snop mic de paie , facand scanteile care luminau chipul zeitei.

ajuns la templu, anna le facu semn sa intre inauntru.
intrara si le dadu fiecareia dintre ele cate un mic snop de paie. facu primul miscarea de a arunca paiele in focul care ardea. starnind jerbele de scantei.
fiecare dintre femei facu acelasi gest.
apoi lua o mana de paie si le facu semn sa plece inapoi de unde venisera.
mersera la groapa care-si astepta ” copilul” sa se nasca, si arunca mana de paie inauntru dupa care le spuse sa puna moarta si sa inchida cu pamantul pastrat pentru aceasta, gaura facuta.
asa facura si apoi anna zise:
– zeita de la templu, cea care ne-a adus pe naki catre noi, mi-a povestit despre aceste ierburi.
mi-a spus ca atunci cand vom manca din acestea, vom deveni foarte puternici.
incepande de acum sa faceti la fel la fiecare punere in groapa. si sa nu mai faceti gropile separat, fiecare in spatele sau in fata lui.

vom alege un loc in care toate cele plecate sa fie impreuna, dupa cum si cei plecati sunt.
dupa ce in acel loc vom pune pe cele plecate, vom sti mai multe de la zeita.

sa tineti minte ca zeita aceasta este asemenea voua, este cea care ii naste dincolo pe cei plecati de aici. ea este femeie ca si voi. are copii ca si voi si trebuie sa fie cinstita de voi, termina anna.

” ori de câte ori aveți probleme sa veniți la zeiță. focul de la picioarele ei se aprinde în fiecare noapte și arde pana în zori. ea va va fi pavăză și capăt și călăuza prin viata voastră de femei. și de mame.

ei trebuie sa-i spuneți toate ale voastre. și ea va va răspunde vouă cele de trebuința

– cum vom putea noi, femei , fără sa fim preot ca tine, sau vânători, sa vorbim cu zeiță? întrebă una, ca adunând gândurile tuturor.

– vedeți voi, zise Anna. atunci când sunteți cu bărbatul vostru, ca sa puteți face un copil trebuie ca el sa fie cu voi, neapărat. însa atunci când vine copilul pe lume, nu aveți nevoie de el. nu aveți nevoie de nici un bărbat. doar de alte femei. copilul se naște fără bărbat. zeița este prin ea însăși, fără nevoia unui bărbat. voi veți putea vorbi cu ea fără bărbat.

– si dacă nu vom putea vorbi, sau ea ne va zice și noi nu vom înțelege?

-pai cum știi tu, mai înainte de oricine, ca vei naște? întrebă Anna, mirându-se însuși de ceea ce tocmai zisese

aceasta zicere le lăsă mute. Anna avea dreptate.

– veniți și faceți întocmai. când aflați voi ca veți avea un copil, mai înainte spuneți-i ei.

veniți si spuneți-i. înainte de a le spune celor din casa voastră. când va vine sorocul sa nașteți veniți mai întâi la ea. când aveți greutăți, griji, tot asa. și atunci celelalte va vor aduce de la zeița, atunci când veți pleca, iarba care va va asigura nașterea dincolo. asemeni vânătorilor, bărbații voștri.

Anna pleca spre templu. parca în tot acest timp nu fusese în corpul sau, el însuși. parca zeița, în mod misterios, ii preluase tot corpul și gura si ochii și mersul, și-l folosise spre a le spune femeilor ceea ce au de făcut.

ajunse la templu. focul încă ardea. băiatul care punea alene cateva fire de iarba uscata pe focul mic, parca era vrajit de arderea sa. parca era transfigurat de jerbele de scantei care sareau jucause , luminand fugitiv statuia  mititica si neagra altminteri.

strălucirea statuiei nu se putea vedea decat la lumina facuta de  aceste scântei. se uita alături de tânărul care păstrase acest ritual la cererea sa. își dădu seama atunci ca băiatul încearcă asemene lui, sa pătrundă în lumea zeiței. poate reușise, poate nu. nu avea timp sa se gândească la asta acum, trebuia sa pună în ordine ceea ce spusese femeilor, trebuia sa asculte ceea ce-i transmisese zeița lui, împreuna cu femeile. începutul zilei se năștea în fapt din întunericul atotstăpânitor al noptii, care era în slujba zeiței. abia atunci înțelese cât de puternica era aceasta zeița. abia atunci înțelese ca ea era mama tuturor.

ii făcu semn băiatului sa continuie pana la ivirea zorilor cu aruncatul ușor de iarba pe foc. cu aruncatul în foc al ierbii care-i va face într-o zi stapanii pământului. dimineața  înainte de răsăritul soarelui, acesta, băiatul trebuia sa stingă focul , lăsându-l fără paie. apoi strângea cenușa , câțiva pumni, și o arunca în locul unde creștea iarba care nu fusese inca tăiată si din care nu se scuturase viata. pregătea astfel pentru ceilalți, locul în care cei plecați, împreuna cu preoții și cei care mai erau pe acolo, trăiau încă o data și încă o data ritualul începutului.

începea o noua zi, prima zi în care exista un sens al începutului. și al minunii. și al întunericului.

 prima zi în care tot timpul avea de acuma stăpâni. și toți oamenii. azi știa numai Anna, care adormise. maine  va ști toată lumea. și de atunci, prin mărturiile acelor, vom ști și noi. mereu.

mirabila transformare

veni rasaritul. tot tribul era adunat la templu. anna ramasese langa statuia zeitei, parca nevrand sa tulbure cu prezenta sa , greaua lucrare acelor tineri. parca ar fi vrut sa-i vada. insa batranul vanator   nu-l vazuse pe el facand asta singur. murise exact la timp.
zeita il salvase pe el de la aceasta moarte exacta, dandu-i un ragaz sa slujeasca la un nou ritual
sa aduca intunericul acolo unde-i era locul. langa lumina. inaintea fiecarui inceput si dupa fiecare. intunericul ca locul unde nu mai vad ochii, ci mintea.

lucrurile se desfasurasera cum nici nu crezuse el de bine.

glasurile pe care le auzea distinct ii spusesera ca erau impreuna. ca ceilalti tineri nu alesesera pe vreunul dintre ei sa fie singurul oficiant si cei, ceilalti, sa-i fie secondanti. facusera o echipa, mai multe voci intr-un singur glas. ritualul se auzea acum pentru prima data ca un fel de unison. se gandi numai la mamele acelor tineri care ii vedeau acuma acolo, oficiind. si la ceilalti tineri care erau acolo. si la faptul ca tot acolo, in partea cealalta erau si cei din populatia naki. fara sa fie total separati. femei ale acestora fusesera alese de barbati din trib si asa incepuse amestecul.cand se termina ritualul, parca o liniste il invita sa le vorbeasca. inainta usor si elegant catre mijlocul multimii care-i facea loc. noii preoti aplecara capetele la aparitia sa.

se aseza in rand cu ei, ii intoarse catre triburile care asteptau acum sa li se spuna si lor ceva.

– azi trecem intr-un timp nou. inceputul acesta este al celor tineri care sunt gata sa comunice cu cei plecati. aveti in ei increderea pe care o au stramosii. ei vor fi legatura voastra. vor ramane la templu sa termine ceea ce este de terminat si sa continue cu ceea ce va fi vesnic-inceputul

atunci cand naki au venit la noi, mai zise anna, ne-au adus noua zeita lor    ( un preot tanar incepu sa traduca pentru naki care nu intelegeau exact).

-am luat aceasta zeita si am pus-o acolo unde se cuvenea. de multa vreme este langa stramosii nostri si acestia s-au bucurat de faptul ca mama lor, cea care-i naste dincolo, este si in templu cu ei.

caci aceasta este zeita- mama celor care, plecati de aici, se nasc dincolo, acolo unde se duc cei plecati. inainte sa moara, batranul naki care i-a adus pe acestia aici, mi-a dat o proroocire a zeitei pe care el insusi nu a putut sa o indeplineasca:

–atunci cand veti manca din semintele plantelor acestea care sunt puse acuma laga templu, veti deveni mai puternici si nici un dusman al vostru nu va razbi impotriva voastra.-

am inceput impreuna cu acel batran sa gandim la aceasta proorocire si acela a murit. zeita nu mi-a vorbit pana aseara.

timpul meu la templu va fi inchinat de aceea zeitei. vorbirii cu aceasta, pentru a duce la bun sfarsit ceea ce ne va face mai puternici.

aceasta am vrut sa va spun. acum mergeti in pace. lasati tinerii care vor, sa vina la templu. aici mai este de terminat constructia. cei care au ramas cu mine acum sunt chemati sa duca mai departe ritualul.

vorbele lui anna lovisera ca o ploaie torentiala in mintile celor prezenti. o tacere ca de plumb strabatea vazduhul. apa curgea molcom , ajungea in bazinul natural facut, si se imprastia in mii de stropi transparenti. zgomotul facut era singura perturbare.

– uitati-va in sus, striga o femeie care vazuse una dintre sagetile de foc care brazdau ceul la aceasta data, in timpul intunericului, mesagerii strabunilor. UITATI-VA in sus acolo… striga ea si strigatul sau avusese un efect teatral. ca la un semn toata lumea se uita in directia de unde o sageata luminoasa, mult mai lunga decat cele obisnuite, venea catre ei.

nu mai vazusera niciodata o sageata luminoasa in timpul zilei.

se intampla ceva nou pentru ei.

sageata isi urma mersul pe cer, pret de cateva secunde bune, apropiindu-se de locul unde stateau ei.

instinctiv cativa se lasara pe vine.

un zgomot ca un suierat insotea acea sageata……

coada sagetii se lungea , era acum aproape inspaimantatoare……. suieratul se auzea mai puternic… un zgomot ii puse pe toti pe fuga. era ca o detunatura mare, care avuses loc in apropierea or, cam intr-o vale… imediat se simti cum se cutremura usor pamantul si se clatinau peretii templului, parca vrand sa cada. iesira imediat din templu alergand catre locul de unde se auzise zgomotul…..

dupa cativa pasi se oprira insa ingroziti… din vale crestea ca un fel de nor care intuneca usor cerul in acea parte…. continuara. norul crestea mai incet… animalele fugisera deja de mult, numai ei oamenii ramasesera acolo. anna ajunse in fata lor si ii indemna sa mearga mai departe….

ajunsera in valea unde se petrecuse minunea… praful inca ramasese in aer, astfel incat soarele parea bolnav… nu mai era nici un fel de zgomot.. totul se linistise.

se apropiara usor si vazura din departare ca sageata, parca infigandu-se in pamant, facuse o groapa, mare cam cat tempul lor. perfect rotunda. adanca. inaintau spre acel loc. incepuse sa fie mai cald din ce in ce mai cald……in fundul gropii, prin perdeaua de praf care era ridicata, stralucea ceva foarte puternic. parca o bucata din soare se rupsese si ajunsese acolo la ei, in mijlocul gropii. lumina raspandita ii infiora si mai mult…

–daca intr-o zi intreg soarele va cadea asa peste noi? se gandi anna. nu spuse nimanui ce gandea….

vanatorii se dusesera mai aproape, parca vrand sa vada mai bine.

era ca un fel de foc foarte concentrat, care parca facea piatra sa arda. nu mai vazusera asa ceva niciodata. femeile se lasara in genunchi.

anna facu semn preotilor tineri sa inceapa ritualul obisnuit… acestia facura cu voci gatuite, ceea ce le poruncise anna. oamenii se mai linistira putin.

barbatii erau in picioare. copii erau langa ei. femeile ramasesera in genunchi, parca facand o diferenta. anna vazu toata aceasta imagine si auzi vocea zeitei care-i spuse cu glas de tunet.

–iata pe cei care se tem de tine si iata pe cele pe care le voi ocroti. sa nu uiti asta. zeita este noapte. este intuneric. este foc. este inaintea fiecarui inceput si dupa acesta. este mama celor plecati. si este ocrotitoarea celor care , asemenea ei, nasc. a femeilor. sa nu uiti asta.

ceea ce trebuie sa faci cu acele seminte sa faci numai cu ele. ei nu pot sa implineasca profetia.

sa iei semintele si sa le zdrobesti intre pietre. asa cum dispar cei plecati si se topesc si se fac pulbere, asa trebuie facut cu semintele pe care ti le-am dat. femeile trebuie sa le puna in pamant la timpul potrivit. tot ele trebuie sa adune plantele si sa separe semintele. asemeni inceputului, pulberea obtinuta din moartea semintelor, o vei amesteca cu apa. apoi din ceea ce iese, iti aduci aminte, anna, cand i-ai facut celui dinaintea ta locul unde sa se nasca, faci o pasta pe care o pui sa fie impreunata cu focul.  cine va manca  aceasta va fi puternic multa vreme. sa nu spui acest secret nimanui. decat , atunci cand vei pleca, celor care raman dupa tine.

-pai cum sa nu spun, intreba anna, daca ele vor face asta?

–sa nu spui nimanui, mai rosti zeita si pleca…………

lumina din fundul gropii se stinsese.praful se mai rarise. cativa mai curajosi se dusesera ai aproape. preotii cei tineri contunuau sa cante. femeile ramasesera plecate in praf, prafuite si de norul ridicat. semanau cu niste statui.

in fundul gropii ramasese ca o piatra neagra, care inca mai misca putin. nimeni nu se apropia de ea mai mult.

anna ajunse acolo si le zise:

-lasati pe cineva aici, dintre voi, pana cand aceasta piatra care a fost lumina si acum este intuneric, ca tacea si nu se va mai misca. atunci sa ma chemati…

maine sa vina la templu din fiecare familie din trib si de la naki, cea mai in varsta femeie… la rasaritul soarelui. sa fiti curate. acum mergeti fiecare unde va este treaba

lua preotii si merse repede la templu.

acolo se duse la locul unde tinea semintele. erau destule.

– maine, dupa ritualul de inceput, vom face dezlegarea profetiei zeitei. doar noi si femeile chemate.

din aceste seminte, care sunt asemenea noua, ne vom hrani. si atunci vom deveni cei mai puternici. cum? asa cum a zis zeita. in mod miraculos.

seara veni mult mai repede decat seasteptara ei. ziua trecuse strivita sub greutatea mesagerului trimis de catre cer, aflat in fundul gropii.

–a tacut, a tacut…striga un copil care fuseses trimis sa anunte pe anna ceea ce le poruncise sa faca.

–sa mergem deci, sa nu intarziem…..

ajunse la locul gropii, cobori sovaielnic.. cativa vanatori care venisera, il priveau. si o droaie de copii. femei nu erau.

in fundul gropii era un fel de piatra neagra, cam cat un cap de om. anna duse mana usor catre aceasta piatra. se aseza in genunchi langa ea si intinse amndoua mainile catre aceasta. nu mai simtea vreo caldura anume. piatra tacuse. cel putin acum.

cu mare precautie o lua. era foarte grea. mult mai grea decat ce stia el espre o piatra de asemenea dimensiune. prin mainile lui trecusera mii de astfel de pietre, aceasta era foarte grea.

era o piatra de dincolo.

insotit de tot alaiul care asistase la aceasta, ajunse la templu. puse piatra exact la picioarele statuii zeitei. acolo fusesera puse niste paie dinainte, pentru a se aprinde focul ce slujea noaptea la aceasta statuie.

cand atinse piatra de aceste paie, luara foc…..

atunci anna intelese ca piatra era mesagerul zeitei.

incepuse un alt inceput…

cel mai mare dar pe care-l primise venise de la acest naki.

oare cine le daduse lor asta? nu va sti niciodata.

nu va sti daca insasi zeita nu-i va spune vreodata.

mai arunca o mana de paie in focul aprins de piatra.

jerbe de scantei luminara chipurile celor plecati, al zeitei si al lui anna. in spate ramasesera toti ceilalti si preotii cei tineri.miracolul abia acum incepea cu adevarat……

mostenirea lui anna

era una dintre noptile in care parca cerul se scutura de stele, trimitand catre pamant mesageri luminosi pentru a-i lumina pe cei ce traiesc aici, jos. mesagerii se transformau brusc, dintr-un punct departat, pe bolta, intr-o sageata de lumina, care parca arata spre inceputul lucrurilor, spre pamant, o fractiune de timp, apoi, odata terminata sarcina sa,  se stingea neatingand pamantul. ca si cand s-ar fi razgandit in ultima clipa.

in fiecare an, in aceasta perioada, cei din trib veneau catre templu, acolo unde erau adunati stramosii, cei plecati. fiecare dintre cei vii nazuia sa primeasca de la cei plecati dintre ai lui, un mesaj trimis astfel de mesagerii luminosi din miez de noapte.

pentru anna era ca un fel de replica a ritualului din rasaritul zilei, de imperechere intre stropii apei si lumina aurie a soarelui. si atunci, fiecare strop se transforma intr-o mica sageata de aur lichid, care pentru o fractiune de timp, isi avea propriul drum, revenind insa inapoi, in locul destinat tuturor lucrurilor. in ritual
stateau impreuna, anna si ceilalti tineri adunati pe langa el, vorbind despre una alta, admirand cerul, fiecare incercand sa gaseasca vreun mesager care sa-i spuna lui ceva anume. luna era ca un disc mare, rosiatic, putin patat, martor tacut la supararea naturii pentru lipsa luminatorului ei.

in seara aceasta, anna era mai tacut ca de obicei. astepta el insusi un semn de la cei plecati sau de la zeita.

se duse de langa ceilalti, asezandu-se la picioarele zeitei. in mintea sa, chiar daca nu le spusese clar celorlalti, zeita era stapana noptii. ea era cea care, prin vocea batranului naki, ii daduse o sarcina pe care nu o indeplinise.

si care acuma i se parea a fi destinata urmasului sau.

– maine dimineata nu voi veni la ritual, zise anna

ceilalti ramasera muti auzindu-l

– voi va trebui sa duceti ritualul mai departe.

-maine tot tribul va fi aici pentru a-si saluta stramosii, zise unul dintre tineri

-desigur, voi veti face totul dupa cum este randuit. nu-i dezamagiti pe ai vostri. nici tribul, nici pe naki. si ei vor veni maine

-cine va spune cuvintele ritualului in locul tau? pe cine va asculta soarele sa refaca inceputul lumii, dupa cum il facea cand tu rosteai cererile? spunea un altul

-unul dintre voi va trebui sa o faca. daca nu unul , atunci doi. daca nu doi, atunci mai multi. eu ma duc sa stau de vorba cu zeita.

ceilalti ramasera gandind cum sa faca. anna le daduse si raspunsul.

adormi langa statuie.

in somn, zeita ii aparu avand chipul mamei sale.

-nu te teme, sunt cea careia i-ai inchinat ritualul noptii. sunt stapana celor din populatia naki. iti vorbesc tie pentru ca m-ai pus alaturi de ai vostri si mi-ai dat aceeasi cinste.

nu-ti puteam vorbi atata vreme cat faceai ritualul de rasarit. acel ritual presupune inceputul tuturor lucrurilor. soarele este unul si tu nu poti asculta vorbele amandurora.

acum ca te-ai dezlegat de acest ritual, iti pot vorbi. daca insa ti-ai lua cuvantul inapoi, maine ritualul nu se va putea savarsi. ceea ce ai hotarat azi va schimba lumea pe care o cunosti

voi in tribul vostru sunteti vanatori.

voua vi s-a aratat, prin viziunea primului batran, cum incep toate lucrurile.

din impreunarea dintre apa si lumina.

aurul este culoarea care arata inceputul lucrurilor. numai in lumina lucrurile au un inceput. intunericul insa nu este sfarsitul.

 intunericul in care stai acuma este fagaduinta pentru inceputul de maine.

intunericul este legatura cea mai puternica dintre voi si inceput. puteti trai in lumina pentru ca veniti din intuneric.

 in lumina toate lucrurile se vad, sunt clare sunt transparente.

in intuneric nu vederea este cheia lucrurilor. in intuneric incepe macinarea, gandirea, intrebarile se aduna acolo.

pentru ca intunericul este creatorul si stapanul intrebarilor, atunci tot acolo se vor afla si raspunsurile la acestea.

vezi tu, anna, tot ceeea ce este in lumina este clar ca lumina zilei.

ceea ce este in intuneric trebuie scos la lumina.

intrebarile cauta in intuneric perechile lor raspunsuri.

din aceasta cautare voi oamenii traiti.

orice pereche intrebare-raspuns, este ca o raza de lumina care se adauga la lumina rasaritului.

vezi tu mesagerii acestia nocturni care brazdeaza cerul ? cei pe care-i venerati ca pe semnale de la stramosi?

asemenea lor sunt si perechile de intrebari-raspunsuri zamislite in intuneric. zamislirea lor intuneric este lasata pentru sporirea luminii.

vei spune ca lumina nu poate fi sporita.

ba da. prin cunoastere. tot ceea ce este in intuneric asteapta lumina. 

intunericul se transforma in lumina prin cunoastere. vezi tu anna, soarele iese din intuneric si intra acolo. de acolo isi ia puterea de a naste mereu un nou inceput.

inceputul este , ca si viata voastra, in intuneric.

si de acolo va luati tot ceea ce va trebuie. si aduceti la soare si acolo incepe viata voastra.

intunericul este mama inceputului.

soarele este tatal acestuia.

nu exista lumina fara intuneric si intuneric fara lumina…….

nu stia daca visase sau fusese aievea.

parca durase o vesnicie ceea ce ii spusese zeita….

aproape se ivise dimineata. nu vedea dar stia asta. cei din trib incepusera sa apara.

zgomotul facut de strigatele copiilor care se intreceau in a arata sagetile care coborau din cer, trezi si insufleti tot templul.

ceilalti venira la anna pentru a-l trezi, insa il gasira langa statuia zeitei, cu un zambet larg pe figura.

– mergeti si faceti cele ce trebuie facute. am alta misiune in aceasta viata. voi ramane cu voi,  insa voi veti face ritualul inceputului.

este astazi inceputul vostru. si este astazi si inceputul meu. altfel

acestia se retrasera si se asezara pe pozitiile ocupate in vremea cand anna era preot.

ieri adica.niciunul nu indraznea sa-i ia locul

facura un cerc in jurul cascadei ce susura cu ape negre ca noaptea care incepea sa lase loc rosiaticei aparitii a soarelui.

sagetile luminoase cazute din cer erau acum mai multe ca inainte, parca cei plecati vrand sa-si salute urmasii stransi la templu.

anna ramase langa statuia zeitei, care era in mijloc. de jur imprejurul sau era insiruite in cerc statuile stramosilor, sculptate de mainile sale.

ce demult fusese asta. era un copilandru.

batranul vanator il lasase se faca acest lucru, avand incredere in el. batranul vanator ii urmarise viata inca dinainte de a se naste.

il lasase sa faca din piatra pe toti cei plecati.

il ingropase in pamant, intr-un locas mititel in care-l ghemuise dupa ce modelase interiorul gropii ca pentru a primi acolo un copil ce urma a se naste.

batranii ii spusesera multe lucruri.

apoi aparusera naki

invatase de la ei o gramada de lucruri

batranul lor ii daruise zeita lor spre cinstire.

ce viata avusese pana acuma.

se uita de jur imprejurul sau si vazu doua populatii stand una langa cealalta. si zeita in mijlocul stramosilor tribului, asistand la ritualul lor stravechi.

si mai vazu templul si toate cele alcatuite de el, impreuna cu ceilalti.

isi dadu abia acum seama ca batranul vanator, ajuns preot, fusese ales de soare sa-l aleaga pe el ca urmas. batranul fusese inaintea lui ales de stramosi. batranul gandise templul.

acum batranul era nascut alaturi de acestia. din mama tuturor celor plecati.

el se duse incet, urmarit de privirile nelamurite ale tribului, si se aseza in spatele celor care-i luasera locul.

nu avea sa mai rosteasca nici un cuvant din ritual. tot ceea ce avusese de rostit rostise….

aceasta era mostenirea lui . aceasta era mostenirea lui anna

ziua si noaptea/ aici si acolo

Cei plecati nu-i mai vorbisera de multa vreme. taceau, parca asteptand ceva. atunci cand ramanea intre ei noaptea, simtea ca un fel de incordare. poate ca prezenta zeitei ii facea sa taca. trecuse vreme indelungata de cand nu se mai auzise glasul lor.

anna se simtea foarte singur. avea o gramada de lucruri de facut.

constructia templului.

lucrul cu cei care stateau pe langa templu.

ritualul din fiecare inceput de zi.

timpul parca se aplatizase in fata lui. nu mai avea nici un fel de obstacol. nu mai avea nici un fel de nou mesaj de dus catre ceilalti.

parea ca se va ocupa toata viata sa, trecuta deja de mult de tinerete, de constructia templului si de ritual. asa cum ii spusese batranul dinaintea sa.

era un om in toata puterea cuvantului. stia foarte multe lucruri despre constructii.

ii invatase pe eilalti cum sa-si construiasca locuintele  lor. ii invatase cum sa-si tina focul in case astfel incat sa nu se stinga noaptea.

apoi pe cei care stateau pe langa el ii invatatse tot ceea ce cunostea el. ritualul. ritualul zilei si ritualul zeitei noptii. caci si acesta il faceau acuma cu totii, vrand parca sa dezlege enigma aceasta care era la fel de neagra ca noaptea in care faceau focul sa lumineze statuia zeitei.

” cand veti trai din semintele astea puse in pamant de mana voastra, atunci veti fi puternici”

mare incercarea asta. o parte dintre barbatii vanatori incepusera sa vaneze, mai bine zis sa prinda din animalele care mancau pasnic pe langa templu, iarba aceea sadita de mana lui anna si a celorlalti apropiati.

femeile culegeau fructe si faceau copii. tribul incepuse sa se inteleaga mai bine cu naki, vecinii lor dati de anna. lucrurile pareau a merge oarecum bine.

si totusi se simtea din ce in ce mai singur.

oare dupa mine cine va veni? se intreba intr-un moment, pe cand arunca noaptea, ca de obicei, paie in focul facut in fata zeitei. paiele aruncate faceau niste scantei care cazand pe fetele zeitei si ale celor plecati, parca ii facea sa se miste, participand la ritual.

oare cum voi sti eu cine este acela? .……se intreba pe sine intrebandu-i in acelasi timp pe cei plecati si pe zeita.

gandind  astfel se trezi vorbind cu cei cativa care il urmasera de o buna bucata de vreme:

-zeita mi-a spus ca atunci cand vom manca din aceste seminte puse in pamant de mana noastra, vom fi puternici…..

-si ai gasit cum se poate face asta? intreba unul.

-nu, ofta anna. insa ma gandesc ca maine poimaine nu mai sunt, si cel care va ramane in urma mea va trebui sa dea un astfel de raspuns. a

sa incat voua, celor care acum sunteti aici cu mine, va trec aceasta profetie.

cel care o va rezolva si va sti cum sa faca zeita sa-si tradeze secretul, va fi urmasul meu…..

– dar esti inca departe de a fi batran, indrazni altul …

-cine poate sti asta. mie nu-mi este dat a intelege aceasta profetie a zeitei.

mie mi-a fost dat sa construiesc templul, si asta voi face.

mi-a fost dat sa aduc o alta populatie aici langa trib, care ne-a dat multe, si am adus-o.

odata cu aceasta populatie, din care faci si tu parte, zise anna intorcand capul catre cel ce vorbise mai devreme, am adus in templu si zeita.

– am facut ritualul ei. insa nu am patruns profetia sa, cea cu aceste seminte…..

-acum inteleg ca asta este pentru cei ce vin dupa mine……

-voi cei care sunteti aici. toti mi-ati urmat sfaturile. m-ati ajutat sa planuiesc si sa construiesc.

am facut impreuna de multe ori ritualul inceputului si apoi pe cel al zeitei.

m-ati ajutat sa punem pe cei plecati in pamant si sa facem chipurile care trebuiau facute…

m-ati ajutat sa pun semintele in pamant si apoi sa le strang….

mai trebuie ca unul dintre voi sa faca ceva fara mine. acela va fi cel ce imi va urma… c

el care va da de capatul profetiei zeitei…..

acum sa mergem la somn, maine este o alta zi, un alt inceput, un alt ritual…….

trei dintre barbati ramasera langa focul care abia mai palpaia.

-oare ce a vrut sa zica anna cu asta?

– vom afla daca-l intrebam mai multe, zise cel de-al doilea

-sau daca intrebam pe cei plecati, zise mai mult ca pentru sine, cel de-al treilea

-asta cu siguranta nu se poate, rapunse primul

-de ce? cred ca daca cei plecati vor pe vreunul dintre noi sa le fie insotitor pe acesta lume. dupa anna, aceluia ii vor vorbi, nu?-

acest lucru ii facu pe ceilalti doi sa taca. se departara usor si se dusera sa se culce.

in somn, anna visa ca cei plecati ii zambeau, parca nu mai erau asa de intunecati precum in vremea din urma. parca fetele lor ii spuneau” bine ai revenit” …..” bine ai revenit”

din spatele figurilor celor plecati parca pe deasupra lor, ochii zeitei il scrutau , incercand a-i da ceva de inteles…..” bine ai gandit, bine ai venit” fu intelesul privirii zeitei.

prima data dupa multa vreme, sufletul lui anna se umplu de un fel de liniste…..

zeita

 

zeita parca se insufletea noaptea. la focul facut de anna.

poate acesta era modul in care ar fi putut afla de la zeita profetiile ei.

pregati pentru seara paie si seminte si tot cee ce ii era necesar pentru a relua ceea ce credea ca erau  poruncile zeitei pentru a-l accepta pe el ca pe batranul ei preot.

toata ziua astepta acest nou ritual

asa considera ca se vor intampla lucrurile

lua langa sine cativa tineri care i se parusera mai rasariti

” diseara veti ramane cu mine aici. mancam si apoi stam de vorba la focul pe care-l voi face in templu”

veni si seara. se stransera langa focul care acum ardea jucaus, imprastiind pe fetele celor plecati umbre care jucau dupa un anumit ritual. zeita insasi parea ca se misca imperceptibil dupa cum se unduiau flacarile mici ale focului. si ei toti, in frunte cu anna, pareau ca sunt intr-un anume fel, prinsi in aceasta miscare.. mancau si sporovaiau despre cum merg treburile cu constructia templului. aparuse o discutie intre cei doi care parea a fi inteles cel mai bine sensul constructiei.”

” eu cred ca trecerea catre locul unde se savarseste ritualul trebuie sa fie facuta ca un fel de pasaj de jur-imprejurul templului, ca cel care ajunge aici sa se poata obisnui cu cautarea inceputului pe care ni-l ofera acest ritual, in fiecare zi”

” eu insa cred ca cel care va ajunge pana aici , deja plecand de la casa lui, a parcurs drumul catre templu, cu tot ceea ce inseamna acest drum. a plecat de langa ai lui. isi petrece ceva timp pe care-l da templului. si lui.cand intra in templu, un tunel lung insa drept ii va arata ca a ajuns unde trebuie. la capatul acestui tunel se va putea deindata vedea adevaratul motiv pe care doar l-a imaginat pana acum. va putea vedea exact locul unde se face ritualul. pasajul inauntrul templului trebuie sa fie unul drept, ca rasplata promisa unuia care a muncit mult pentru asta.”

” ai dreptate. zise anna catre ultimul vorbitor. ca odata ajuns aici sa mai faca un ocolis, ar fi ca o ezitare din partea templului

 drumul de la poarta din afara a templului catre locul unde cel ce va voi, va putea sa fie prezent la ritual, va trebui sa fie drept. la capatul unui drum lung va sta un pasaj drept. cel ce a ajuns aici merita sa vada deindata cu ochii sai promisiunea cautata.

mai arunca o mana de paie pe foc. scanteile luminau semiintunericul dimprejurul lor.

batranii erau foarte atenti la ceea ce vorbeau. parca aveau ochii lor sculptati de mainile lui anna, cu multa vreme in urma, atintiti aspura lor. nici nu mai clipeau de atenti ce erau.

zeita parca dansa usor, leganat, rotindu-si ochii mari catre ei prezenti, vii ori plecati, parca vrand sa-l vada pe cel vrednic.

mirosul facut de paiele aruncate de anna fu remarcat de ceilalti. nu semana cu mirosul facut de crengile celelalte.

anna lua cateva seminte si le arunca in flacari. acestea se sparsera cu o pocnitura scurta si aruncara catre ei un manunchi de scantei albe.

” cred ca aceste seminte pe care tu le scuturi din aceste plante si iarasi si iarasi le ingropi in pamant, ele iarari si iarasi refacand plantele din care au fost aruncate, seamana foarte bine cu ceea ce ni se intampla noua, oamenilor, zise unul dintre tineri”

„cum asa, intoarse anna capul parand a fi foarte atent la ceea ce zicea acela”

-pai planta este taiata de tine si apoi lasata sa se usuce, nu?

-desigur

-si daca nu ai taia-o nu ar face acelasi lucru?

-desigur, doar asa face acolo unde nu o pun eu in pamant. creste singura.

-deci tu de fapt grabesti sau retezi o parte din viata ei si totusi ceea ce lasa planta,  aceste seminte, au puterea ca, fara sa-si cunoasca mama, asa cum noi facem, sa dea nastere la o planta noua, nu?

-hmmmm, anna era din ce in ce mai interesat. arunca inca o mana de paie in foc, avand acum doua lucruri de facut: sa asculte ce voia sa zica tanarul din fata sa si sa urmareasca reactia zeitei.

-aici cred ca ai dreptate. de fapt mana care taie aceste plante nu este neaparat mana mea. atunci cand unul dintre noi pleaca, poate ca si el este taiat asemenea acestei plante. de o mana care noi nu o vedem.

– poate de mana zeitei, zise anna ca pentru sine, insa fu auzit de ceilalti.

– poate ca asa este. si zeita ii ia pe acestia, care nu mai stiu unde au fost oana atunci, si ii baga intr-un sol din care vor face alte plante, de fapt alti oameni.

– dar noi oamenii, ne stim mama si tatal din care ne-am nascut.

-da, da,   aproape striga anna. caci noi suntem nascuti aici, unde ritualul inceputului ne da lumina care ne face sa vedem.

cei care pleaca se duc undeva unde ei nu vad nimic, pana cand mana zeitei care i-a luat de aici, ii pune in pamant si cresc iarasi. crescand intra in alta parte. nu-i mai vedem. nu-i mai auzim. pentru noi sunt plecati. oare noi pentru ei cum om fi?

lumea aceea este lumea zeitei. zeita are o lume a sa, unde cei plecati sunt vii unii pentru altii si pentru ea. noi insa nu putem avea accesul la aceasta lume decat trecand prin mana zeitei.

o mana noua de paie pusa pe focul care-i insotea, arunca un manunchi de scantei catre zeita, anume parca penru ca anna sa vada asta. zeita parca ii zambise.

 in sfarsit incepuse sa inteleaga. ea, zeita nu era pentru cei vii. era stapana, mama  celor plecati. a tuturor, caci mana ei lua pe toata lumea.

dupa cum mana lui anna lua plantele si le usca fara sa tina cont de unde le luase. scutura toate semintele in acelasi cos. de la toate florile uscate.

dupa cum in acelasi pamant punea toti mortii, in locasuri mititele in care ii punea ca in pozitia copiilor mici, dormind cu genunchii la gura, cu mainile stranse pe langa corp.

parca vrand sa arate ca se vor naste. parca vrand sa arate ca sunt copii zeitei. nu mai sunt dintre cei din trib.

zeita avea un alt ritual. ritualul inceputului era numai pentru ziua, pentru soare si apa. pentru tribul cel traitor.

zeita nu-si primea ritualul sau. ritualul intunericului. al celor plecati si al renasterii lor. al seminttelor care, spusese batranul inainte sa moara,” atunci cand vor fi mancate din mana ei” vor face pe cei ce fac asta, sa fie puternici si respectati.

zeita reprezenta acum tot ceea ce era dincolo de ei. de cei vii. de vanatoare. de ritual. de apa si soare.  era de fapt tot ceea ce inca nu avea nume. sau infatisare. sau avea? intunericul, chipurile celor plecati, semintele acelea care inca nu ii dadeau raspunsul, toate acestea erau ale zeitei.

 erau chiar zeita insasi. mama celorlalti, devenise acum si mama lui. si mama tribului.

cei care fusesera lasati aici, naki, adusesera cu ei o parte din ceea ce lipsea. zeita.

focul va fi ritualul sau. focul care asemenea ritualului de inceput, scoate niste picaturi care cuprind in ele puterea soarelui. scanteile facute de foc sunt cealalta fata a picaturilor de apa care sunt transformate in aur de lumina inceputului. aici scanteile de foc sunt picaturi din viata care, la sfarsit este luminata de insasi esenta ei. soarele devine la sfarsitul vietii, cel care din afara intra inautru, pentru a relua cursul vietii.

anna avea de facut multe incepand de maine……. zeita nu-i vorbise. zeita il facuse sa inteleaga prin propriile sale experiente, ganduri, cuvinte…..

nu era asemenea celor plecati. era mult mai mult….

 

amestecul magic / mesajul

avea multe seminte adunate. langa templu se adunasera animale  care traiau din bogatia asta de ierburi rasarite din semintele pe care anna le punea in pamant, nestiind ce sa faca mai departe cu ele. le aduna, la tinea pana cand le venea timpul si iarasi le arunca in pamant. o stare de neputinta il facea cateodata sa gandeasca la intreruperea acestie miscari legate de seminte. il tinea promisiunea facuta batranului ca va dezlega profetia zeitei. si pe de alta parte si el credea in aceasta profetie. numai vazand cum animalele acelea stateau si veneau langa templu, incepu sa inteleaga ca exista un rost al acestora. al punerii semintelor in pamant. al venirii animalelor.

templul se construia inca.tinerii invatasera sa ciopleasca pietrele care intrau in peretii templului. templul avea deja acuma doua curti concentrice si incepuse construirea unui fel de tunel care sa duca catre locul unde se repeta cu fiecare rasarit se soare, miracolul inceputului.

naki aveau si ei grija impreuna cu anna de zeita lor.

anna era acum preotul tuturor. insa nu mai avea in multe momente , inspiratia care-l adusese aici. batranii parca ramasesera muti. nu stia ce sa faca pentru a le putea cere sfatul. dormise multe nopti in mijlocul lor. poate ca atat ii era dat lui sa inplineasca. batranul vanator dinaintea sa asa ii daduse de inteles,  ca va construi templul in mare parte si ca va  trece sarcinile mai departe unui altuia. facuse deja mult mai mult. avea un templu care era o constructie cum nu se mai facuse inaintea sa. naki erau o populatie care se stabilise langa ai sai, marind in acest mod populatia care strajuia templul. erau acum ca doua triburi. avea in templu o zeita de la acestia. care era pusa la mare cinste. naki adusesera pietrele cele negre, dure, ii invatasera sa foloseasca sulitele cele mici, sa nu omoare femelele ci doar masculii mai ales.primise profetia zeitei celei enigmatice, aeasta cu semintele, insa nu o deslusea………….

se facu seara. se culca langa zeita mama a celorlalti, vrand sa stea cat putea de treaz langa un foc , poate auzea sau vedea ceva din acea parte.

luminile flacaruilor jucau umbrele celor plecati si facea statuia zeitei  parca sa se miste

aceasta imagine ii capta toata atentia, ramanand parca adormit, in mod ciudat cu ochii deschisi. batranul ii spusese ca cei plecati vorbesc cu el in somn, atunci cand ii trimit vise. acum insa anna nu dorma. se uita tinta , golit de orice gandire, la flacarile care jucau misterios pe tot ceea ce le inconjura. jocul acesta al flacarilor il absorbi de la orice alta participare. intelegere. atentie. era tintit acolo. parca vrajit, puse mana pe niste paie dintr-acelea care ramaneau dupa ce iarba cultivata se scutura de seminte, si le arunca in foc,. parca prinzand viata, dintr-o data trosniturile, limbile de foc, scanteile facute , ii adusera aminte intr-un mod straniu, de ritualul de rasarit, de ritualul de inceput. parca aceste scantei facute de paiele aruncate in foc, aveau ceva din stropii de apa aurie care inundau orizontul in fiecare dimineata, cand el facea ritualul mostenit de la cel dinaintea sa.

mai arunca cateva paie. se petrecu acelasi lucru. arderea lasa un miros placut, nu asa de innecacios ca cel pe care-l faceau crengile mai groase. si paiele ardeau mai jucaus. se termina spectacolul repede, ca si cel de la ritualul de dimineata. scanteile efemere erau in sine un spectacol. repeta de cateva ori acest gest, urmarind cu atentie ce se intampla. paiele insa se terminara. se duse acolo unde pusese semintele pentru urmatoarea ingropare, lua o mana si venind catre foc, arunca cateva dintre ele. nu facuae scantei. dupa un timp scurt pocnira inauntrul focului, lasand sa vina catre el un miros aparte. parca era un miros care aducea aminte de soare. nu era inecacios. zeita privea tacuta acest joc al lui anna. toti cei plecati  stateau foarte atenti la ceea ce facea

anna acolo. parca voiau sa ghiceasca ce incuiase zeita in profetie, vrand astfel sa-l ajute pe anna. intr-un mod ciudat, anna intelese aceasta,. intelese ca acest joc al sau era urmarit nu numai de el si de cele cateva animalute, acelea care strangeau iarba asta de pe camp si-si hraneau copii cu semintele ei. intelese parca intr-o strafulgerare scena:

zeita era tacuta, vrand sa vada intelepciunea lui anna. parca voia sa spuna ca desi el o acceptase pe ea , ea inca nu-l acceptase pe el ca oficiant.

nu-i vorbise niciodata. era demna si tacuta, simtindu-se parca singura, neavand cu cine vorbi. ultimile vorbe aflate erau cele ale batranului naki, care acum plecase.

mai simtea si apropierea batranilor lui, care voiau sa-l ajute. sa-l ajute sa o cucereasca pe zeita. acum intelese despre ce era vorba. zeita nu-i va vorbi pana cand nu-l va accepta. faptul ca era pusa in mijlocul celor plecati, in mijlocul templului, nu era pentru ea important. faptul ca nu-si putea ghida preotul era mai important. si zeita stia atatea.

intuia ca se intampla ceva care este greu pentru el de inteles. lasa sa treaca momentul, promitandu-si ceva incerca iarasi acest ” nou ritual”

adormi langa cei care-l privisera in tot acest timp. in somn, zeita, care parca incepuse sa se miste, se uita cu niste ochi de data asta inviati, catre el, in timp ce el arunca in foc paiele. scanteile parca o faceau sa zambeasca. parca chiar ar fi vrut sa-i spuna ceva…. poate…… poate ca focul acesat cu scantei este ceea ce ei ii trebuie pentru a da preotului profetiile sale.

iarasi se facu dimineata si anna se trezi asudat, grabindu-se catre ritualul sau, acuma parte a vietii sale. cativa tineri erau deja in locurile stiute, il asteptau. baga mainile in apa care inca era neagra ca noaptea, isi uda capul caci era foarte cald si se duse sa-si ia locul. se uita catre locul unde fusese focul acum putina vreme. unde aruncase semintele si paiele,. acum totul era stins.

” unde esti? unde sunt? cine esti? unde mergem? cine suntem? ne auzi tu oare? suntem fiii tai. cei care au plecat sunt cu tine?………trimite-mi un semn cu profetia zeitei…….”

se auzi anna intonand, si se surprinse instantaneu inghetandu-i vocea.

incalcase ritualul mostenit……

ceruse ceva care nu era parte din ceea ce trebuia zis , cantat dimineata la rasarit……… merse mai departe, vrajit de splendoarea apei care impreunandu-se cu soarele, dadea spectacolul inceputului…. dadea promisiunea unei noi zile.

se retrase dupa asta imediat, vrand sa inteleaga ce facuse………

ceruse in ritual ceva. soarelui. apei. stropilor a caror viata incepea si se sfarsea inainte de a si-o fi consumat-o…………. anna ramase aproape toata ziua urmarind animalele care erau langa templu.

intre ele , unele care erau mari si care pareau blande. erau cele mai cautate de pradatori. doar apropierea de templu si faputl ca pradatorii stiau ca acolo sunt vanatorii, le ferea de a fi ucise si mancate……. oare daca preadatorilor le plac aceste animale, tribul nu ar putea manca aceste animale care nu trebuie vanate? care stau langa templu si mananca iarba asta pusa in pamant de noi? si toata cealalta iarba?

cine stie la ce s-ar mai fi gandit anna, gandurile zburau prin creier. seara isi aduse langa statuia zeitei paiele de peste zi, si incepu sa aduce cele necesare pentru foc. striga dupa tineri sa vina sa stea cu el.

 „azi vor manca seara in templu” ……. inca un lucru nefacut pana acum…

 

semintele

cei doi erau impreuna tot timpul. cel ma tanar, anna, invata de la cel batran, naki, tot ceea ce acesta dobandise de la cei vechi ai lui, transmis prin povestile despre zeita.

ii venea greu sa i le spuna lui anna, pentru ca nu putea talmaci in limba tribului, lucrurile adanci pe care le stia despre zeita.

anna asculta foarte atent, dandu-si seama ca acestia aveau o comoara intruchipata in zeita lor. in mama lor.

invatatura legata de semnite i se paru cel mai puternic dar pe care zeita il facuse copiilor ei

– cand veti  frange viata acestor ierburi,ele vor muri. la moartea lor va vor lasa voua semintele care va vor aduce fericirea. cand aceste seminte vor naste din mana voastra, atunci va veti fi gasit viitorul si veti fi puternici. atunci cei care va cunosc pe voi vor sta la umbra voastra.

-ce voia sa zica de fapt zeita? intreba anna

-pai eu asa stiu profetia.

caci atunci cand aceste seminte se vor naste din mainile noastre, vom deveni puternici. si toti cei care ne vor cunoaste vor sta la umbra noastra.

-ciudat, ingaima anna, acest lucru cu semintele acelea.

– sa mergem sa le cautam si sa le aducem la templu. apoi vom vedea cum vom face voia zeitei, zicea celalalt, batranul

se dusera si cautara cele ierburi. animalul acela mic care strangea aceasta iarba mai inalta decat celelalte, retezandu-i viata de la mijloc, nu o manca. in mod ciudat, nu facea acest lucru.

toate animalele care rupeau ceva, o iarba, o frunza, o creanga, un fruct, faceau aceasta pentru a manca. acest animal mic insa nu manca iarba aceasta inalta. o rupea si apoi , strangand-o , o ducea spre labirintul de tuneluri care-i era regat lui si familiei, pe sub pamant.

mai avea ceva ciudat acest animal. puii lui, multi , ieseau deodata din galerii, mult inainte de puii celorlalte animale. ieseau intr-o vreme in care toti copacii nu aveau fructe. in care animalele erau foarte infometate. iarba era mult mai putina, arsa de caldura mai mare a soarelui. si uscata de lipsa de apa din acea perioada. insa acest animal alegea sa-si scoata puii tocmai in aceasta perioada.

animalele isi fac puii atunci cand au cu ce sa-i hraneasca. aceasta o stia orice vanator. deci acest animal avea cu ce-si hrani odraslele, atunci cand toti ceilalti abia treceau peste lipsa de hrana.

adunara cateva brate de iarba si o dusera catre templu. o pusera la picioarele statuilor celor doua zeite, gandind ca acestea ii vor ajuta sa inteleaga ce este de facut.

adunasera cateva zile la rand din aceasta iarba. cand au crezut ca este de ajuns, facusera o gramada de iarba in vecinatatea statuilor, au zis” gata, acum asteptam”

si a trecut vremea. iarba s-a uscat si nici un semn. in fiecare zi se uitau sa vada care va fi minunea cu aceasta iarba.

templul continua sa se construiasca.

barbatii mergeau la vanatoare.

femeile faceau copii.

copii cresteau.

naki construisera in partea data lor , un adevarat labirint de casute mici, toate la fel, inghesuite una in alta. in vreme calduroasa, aceste casute cu acoperit din pamant uscat, erau mai racoroase decat cele facute inainte de trib, acoperite doar cu crengi si frunze.

iarba dusa in templu se uscase de tot. intr-o zi mutand aceste plante uscate, au vazut ca din ele cad semnitele. fara prea multa cazna, ca si cand i-ar fi invitat sa le culeaga.

culesera aceste seminte si le adunara intr-o gramajoara.

cum sa nasca aceste seminte din mainile lor? grea intrebare.

nu intelegeau sensul acestei nasteri.

anna gandi:

„noi suntem ca iarba aceasta. cand suntem in putere, creste, si ne purtam aceste seminte in noi.

sunt semintele noastre. semintele din care rasare noua viata. cand cei batrani pleaca, este ca si cum aceste ierburi sunt rupte.

rupte de noi, rupte de viata. devin plecati.

atunci pe cel batran l-am ingropat intr-un asternut facut de mine, din pamant amestecat cu apa, asezat in groapa sapata pentru ca el sa stea acolo. ca si cand l-as pune sa se nasca.

sa fie iarasi nascut, langa ceilalti, de mama noastra.”

aceste semnite ale lui sunt cele care il fac sa nasca dincolo.

– trebuie sa punem aceste seminte in pamant, asa cum ii  punem pe cei plecati. intr-o groapa sapata de mainile noastre, in care adaugam pamant udat si amestecat cu apa. atunci aceasta samanta va da nastere altei ierbi. si asa aceste seminte vor naste din mainile nostre.

-la ce bun, se caina batranul naki. asa se intampla si fara noi.

aceasta iarba, la fel ca toate celelalte, isi scutura samanta in pamant si de acolo rasare iarasi o alta iarba asemenea cu aceasta.

un copac isi scutura samanta si iarasi va iesi un copac.

un om isi pune samanta sa si iarasi va iesi un alt om.

asa este de cand lumea. nu aceasta este invatatura zeitei. ea este mama noastra. ne-a invatat intotdeauna numai de bine.

nu se poate acuma sa ne fi invatat ceva rau!

– mai bine sa punem noi cu mana noastra aceste seminte in pamant. asa mi-ai spus ca a zis ” cand aceste seminte se vor naste din mana voastra veti fi puternici”

… au facut cateva gauri in care au pus toate semintele care le adunasera de la iarba rupta cu ceva vreme in urma. in gropi facute cu pamant udat cu apa. chiar langa templu. zeita privea cu ochii ei de piatra neagra, tacuta , catre locul unde cei doi pusesera semintele in pamant. veghea ea oare la implinirea celor zise demult? isi implinea destinul de a fi mama celor care o adorau ca atare?

zilele treceau. oamenii vanau. unii mai mureau.

altii senasteau . ritualul zilnic facea inceputul lumii curate ca intotdeauna.

vanatorii vanau. femeile lor faceau copii si case, si adunau fructe si sporovaiau vesele cateodata.

la vremea cuvenita,din spicele privite de ochii zeitei, udate de ploile plouate, au iesit smocuri smocuri de iarba. multa la un loc, caci avusesera ceva gauri de facut pentru a pune toate semintele. iarba crestea, viata trecea.

iarba se inalta, templul se construia. ajunsese inalta pe cum o stiai. se facu din verde, galbena precum pamantul din care era ivita. intr-o seara, pe la apusul soarelui, cei doi stand la vorbe, vazura cateva animale din cele mici, venite pe furis sa rupa iarba. intelesera ca era timpul sa o rupa ei.

lasara si pentru animale, care daca au simtit ca nu sunt atacate, au venit mai multe, pentru a-si lua snopii mici de iarba retezata cu dintii lor si dusa spre galeriile lor subpamantene.

iarasi au repetat ritualul punerii ierbii rupte in fata statuii zeitei.

– vom face la fel pana cand vom intelege. 

– asa vom face

iarasi se scuturara, de data aceasta mai multe. au vazut ca animalele nu veneau daca ramaneau doar paiele. taiau iarba care avea inca semintele pe ea. pusera iarasi semintele in gropi. mai multe gropi.

iarasi iesi la vremea cuvenita iarba. mult mai multa. animalele se obisnuisera ca aici era iarba. veneau mult mai multe. era vremea cand toate celelalte animale aveau pui.

dupa aceste animale mici venira cele care se hraneau cu acestea.

parca aparea un nou orasel. oraselul animalelor.

chiar vazura ca cateva perechi incepusera sa sape galerii in zona unde pusesera ei inainte semintele in pamant.

iarasi crescu iarba. iarasi trecu vremea. iarasi se facu galbena precum pamantul in care fusese pusa samanta. iarasi vanau. iarasi construiau.

dupa cateva repetari, facusera in spatele templului, un fel de maidan plin cu aceasta iarba. de fiecare data puneau mai multe seminte.

si adunau mai multe. si iarasi taiau iarba. si iarasi se scutura. animalele veneau sa-si ia tainul. parca puneau semintele pentru animale, caci ei inca nu stiau ce sa faca cu aceasta incercare.

– nu mai punem toate semintele in pamant. lasam o parte in afara. pentru zeita.

au adunat o gramada de seminte si au pus-o in fata zeitei. vedem ce vom afla.

tot felul de pasari si animale se adunasera pe langa templu , animand astfel viata intr-un mod neasteptat.

animalele isi revendicau acum teritoriile, cautand mancare. parea ca semintele care pentru cei doi nu erau inca decat un mister lasat intr-adins de zeita, facusera ca animalele, mult mai practice, sa caute acest loc. sa caute semintele. sa caute apropierea de oameni. toate acestea langa templu. ca o mare provocare pentru cei doi.

invatasera cand sa rupa plantele. ii invatasera animalele. apoi scuturau paiele sa scoata semintele. apoi iarasi puneau semintele in pamant. si iarasi rasarea din mana lor noua iarba.

nu stiau ce sa faca cu aceste seminte, insa vanatorii ca si cei care vedeau de departe ce faceau cei doi, intelesera mesajul. cateodata puteau sa gaseasca animale de vanat langa templu. pana acum acest lucru nu se intamplase. niciodata.

-poate ca asta este mesajul zeitei. semintele nu sunt pentru noi. ele atrag animalele si noi avem partea noastra?

– poate ca asa este. oricum continuam cu aceasta pana cand suntem convinsi ca aceasta este sensul.

……….dimineata.. inainte de rasaritul soarelui…. anna se trezi ca de obicei si se indrepta catre locul unde desfasura inceputul zilei. trecu pe langa batran care parea ca doarme. merse mai departe. vine el, isi zise.

…….asezandu-se in locul cuvenit, se pregatea sa inceapa, cand unul dintre baietii care se trezisera cu el impreuna il striga

il gasi pe baiat cu ochii mari, langa batranul naki.

din mana batranului, curgea o suvita de sange. in somn fusese muscat de un sarpe……

se clatina mergand catre locul ritualului. baietii il luara pe batran si il dusera langa anna. toti ai lui, naki, venira grabiti, la strigatele puternice ale baietilor. se asezara langa batran , in spatele statuii zeitei,

care-i privea cu ochii ei de piatra rece si neagra.

erau buimaciti. de somn si de ceea ce vedeau. batranul ii adusese aici. isi facusera case. copii. mergeau la vanatoare cu tribul. chiar se amestecasera femeile lor cu barbatii celorlalti. se simteau mai puternici. acum erau orfani. le murise calauza. cel care stia foarte bine limba tribului.

_anna incepu ritualul…….

facu un semn catorva barbati naki sa sape o groapa cum facuse pentru batranul sau. langa acesta. ii invata sa puna pamant udat cu apa, pe pereti, facand ca un fel de gaura. luara corpul batranului naki si il ghemuira in groapa. anna puse o mana mare de seminte in groapa. si semnele acelui batran. inchisera cu pamant groapa. zeita privea si tacea.

dupa cateva ceasuri in care nu scosesera nici un cuvant, terminara. erau plini de praf. de noroi. de suparare. nici nu au mers azi la vanat. din trib cativa baieti ajutasera la implinirea lucrurilor.

anna ramase singur cu barbatii naki.

un vanator batran incepu sa mormaie in limba pe care acum anna o intelegea. mormai catre ceilalti

-zeita noastra este pusa langa ai lor, in mare cinste. cine dintre noi va lua locul batranului?

ceilalti taceau.

– mergeti catre locul vostru si sa-mi trimiteti pe acela dintre voi care va sta alaturi de mine de acuma.

– noi nu stim sa alegem. batranul isi alegea urmasul cand ii venea vremea. el il invata si apoi acela ramanea. asa s-a facut intotdeauna la noi.

– lasati vanatoarea sa aleaga. mergeti maine la vanat si va alege vanatoarea in locul vostru. insa sa luati semnul ca pe vointa zeitei, le zise anna.

plecara. anna ramase in sfarsit singur. baietii il lasasera singur, vazandu-l ca era suparat. obosit. singur. confuz.

se obisnuise cu batranul naki atatia ani.

nu aflase ce era cu semintele.

poate ca zeita nu voia inca sa le spuna.

adormi…..

batranul naki ii aparu in somn

-imi pare rau ca am plecat.

m-am intalnit cu mama noastra.

mi-a spus ca am facut bine ce am facut. trebuie sa sfarami semintele si sa le amesteci cu apa.

sa le lasi la soare. ceea ce va iesi dupa trei ritualui sa bei si sa dai si celorlalti.

atunci zeita va va spune tuturor vrerea ei. sa nu uiti de oamenii mei, naki sunt ai tai acuma

esti preotul tuturor, anna. cinsteste-o pe mama noastra ca pe mama voastra. este aceeasi mama. acestea mi le-a spus si m-a trimis sa ti le spun si tie…….

se trezi in mijlocul noptii . avusese un somn scurt si zbuciumat. aprinse o faclie si se duse la locul unde il pusese pe batran. zeita parea ca il vegheaza  linistita. se duse la gramada de boabe facuta impreuna cu batranul.

in miezul noptii, o gramada de animale mici incercau sa ajunga la semnite. in spatele acestora, pe langa zid, se strecura un sarpe neobisnuit de mare, ca o umbra lichida. se incorda si dintr-un salt insfaca un animal. anna vazu imaginea si intelese ca asta era viata. sarpele nu era intimidat de anna. isi inghitea prada. dupa ceea se trecura in perfecta liniste. intr-o perfecta umbra, contopindu-se cu noaptea, in afara templului. in templu erau si seminte. si gropile celor doi preoti. si statuile zeitelor. si statuile celor plecati, facute cu multa vreme inainte de chiar mainile sale. si animale de toate felurile.

si acest sarpe gasise calea catre ceva din templu, luase si apoi plecase. luase o viata si plecase cu ea.  totul era de la seminte.

parca acum incepea sa inteleaga mesajul zeitei

„ cand veti naste aceste seminte din mainile voastre, veti fi puternici. si toti cei care vor veni la voi, vor sta in umbra voastra”

 

si asa trecu…..

in fiecare dimineata, soarele care aparea, binecuvanta cu razele sale, suvoiul de ape care parca rasarea de sub pamant, ca si cum acesta l-ar fi nascut.

soarele arunca asupra acestui suvoi neimplinit, toata stralucirea sa, dand apelor adanci si inca negre de la culoarea pamantului din care se nascusera, atingerea aurului lichid.

si fiecare strop din acest suvoi care parca zbura sa

intalneasca razele, devenea o picatura aurie, care dupa un zbor efemer, se intorcea in suvoiul matern, incarcata cu mostenirea paterna.

 probabil ca fiecare picatura isi traia in acest mod viata sa.

poate ca fiecare picatura le va fi povestit celorlalte, la intoarcere,prin ce locuri minunate fusese in efemera ei viata de cateva secunde,insa care era toata viata ei.

poate ca fiecare picatura le va spune celorlalte cum isi vazuse tatal,

in toata splendoarea, poate prea mare ca sa poata fi cuprinsa, insa si ei i se revelase pe cat putea sa duca, natura inceputului.

odata ajunsa langa celelalte, in suvoiul din care se desprinsese pentru atat de putin timp, insa care era de fapt viata sa intreaga si intregita de inceputul dat de intalnirea cu razele luminii, pastra aceste amintiri, adunandu-le langa celelalte.

toate amintirile adunate, faceau amintirea comuna a apei.

amintirea apei despre lumina si imperecherea cu aceasta.

amintirea inceputului. si inceputul amintirii.

astfel, fara ca apa sau soarele, fara ca vreuna dintre aceste picaturi minunate cu viata asa de frumoasa si scurta insa plina de esential, deci faca ca vreunul dintre acesti actori sa stie, eternitatea trecea pe langa ei. trecea de fapt printre ei. chiar prin ei.

ei facand parte din eternitate. facand-o sa existe. fara sa fiinteze.

eternitatea nu este opusul clipei, ci implinirea acesteia. eternitatea nu este timpul foarte mare ci maretia timpului care trece.

ce este timpul?

timpul este cel care face ca tot si toate sa treaca.

ar putea zice unii ca acelasi timp face si ca tot si toate sa vina. e

eu cred ca tot si toate vin de unde nu exista timpul, asa cum o bucata de stofa vine la croitor intr-o bucata de hartie, asteptand sa prinda forma.

si croitorul, timpul, se pune pe treaba, taind si potrivind, acolo unde le vine randul gulere, maneci, buzunare, inchipuind o alcatuire a stofei.

piatra vine la zidar si acesta o pune in zid.

dandu-i un sens. si un timp.

caci piatra nu avea timp unde statuse. mana zidarului i-a dat aceasta dimensiune.

soarele nu stie ca vine o noapte si vine o zi.

apa nu stie ca un strop pleaca din suvoi, se incarca cu lumina , isi traieste viata si vine inapoi.

numai ochiul preotului vede asta.

vede ziua. 

vede trecerea zilei.

vede noaptea.

vede trecerea acesteia.

primeste ca pe un ritual al inceputului fiecare desprindere de picatura din apa primordiala, care devine inceput pentru noi, nu pentru suvoiul din care provine.

si face acest ritual intru inceputuri. intru fiecare inceput.

astfel compune timpul. astfel se compune pe el insusi, preotul. astfel ii compune si pe ceilalti.

„cati ani aveti?” banala intrebare poate cea mai banala si cea mai fara raspuns care exista . din categoria, „de unde veniti?” si „incotro va duceti?„. sau mai celebra” ce mai faceti?”

pai cati ani sa avem? de unde sa stim aceasta. se zice ca „a avea” inseamna a putea sa arati ceea ce ai, nu? spre deosebire de ” a fi” , a avea are un caracter mult mai concret.

am o casa

am un copil

am o nevasta

am ….am…..am….. cati ani ziceai ca ai? pai nu stiu.

caci in fapt cei despre care tu stii, nu-i mai am. s-au dus. cum si ai tai s-au dus. cum si ai toturor celorlalti s-au dus.

deci intrebarea corecta nu este asta. sau raspunsul corect la aceasta intrebare, absolut sincer fata de mine, ar fi: nu stiu. caci nu stiu cati voi mai putea sa dau.

pentru ca de acolo de unde vin acesti ani pe care noi ii dam , nu este timp. acolo nu se masoara . c

el care masoara este aici. este cel care ne face haina si casa. timpul. inaintea noastra este          ” fara timp”. dupa noi este” fara timp” doar in timpul nostru este cu timp.

restul este ceea ce poetic numim vesnicie. sau suspendarea timpului. locul fara croitori. sau zidari. sau fara noi.

nu, nu este un neant. este fara zidari. lipsa zidarilor nu inseamna lipsa anilor, sau lipsa pietrelor. nu

 lipsa zidarilor inseamna lipsa templului. lipsa croitorului nu inseamna lipsa inului sau a canepii. inseamna lipsa hainelor.

acolo unde nu exista zidar si nici templu. nu exista timp. pietrele stau asa dintotdeauna si pentru totdeauna. si daca nu ar fi asa, ce ne-ar pasa noua?

timpul nostru incepe fix din momentul in care am iesit din suvoiul apei noastre materne, am strabatut arcul de parabola al existentei in care am inceput prin a cunoaste lumina si a poi am terminat prin a o aduce inapoi, atat cat am putut aduce din lumina aceea mare, catre pamantul din care am pornit.

inaintea acestui timp, ca si dupa aceasta, nu exista nici un croitor care sa ne mai faca o haina. nu exista nici un zidar care sa ne mai faca un templu.

pentru ca acest croitor care ne face haine, impreuna cu acest zidar care ne face templul, suntem de fapt chiar noi.

timpul este al nostru. paradoxal am putea zice ca noi suntem ai timpului.

pai daca acest timp apare cu noi si dispare la fel, desigur ca si noi ii apartinem lui. ca si el noua. insa noi l-am facut pe el. si apoi pentru ca poate ca nu ne consideram in starea sa recunoastem aceasta creatie magnifica, ii dam lui locul creatiei. si noi zicem ca timpul ne-a facut pe noi.

ciudat. foarte ciudat.

si zborul stropului de apa, evolventa plina de viata, o forma eleganta, plina de energia data de lumina incidenta, care are un inceput si un timp al sau, reprezinta de fapt un vis.

 visul suvoiului de a ramane in afara timpului cu lumina.

caci suvoiul ramane cu lumina numai in timpul inceputului.

si asa, in timp ce picatura de apa perfect sferica, incarcata cu lumina inceputului, isi traia viata plina de evenimente, sporovaind cu celelalte picaturi despre cate si mai cate, razboaie, paci, copii, impartiri, case, masini, scoli, boli, istorie, civilizatie…………..iubindu-se cu alti stropi,, urandu-se cu altii, crezand ca viata este lunga si ca va avea timp pentru tot,   TRECU>>>>>>>>>

trecu  picatura…… trecu timpul ei…… trecu viata ei…….

si asa tre timpul fiecarei picaturi. si va trece in continuare timpul fiecarei picaturi.

VA TRECE, DUPA CUM SPUN TIMPUL EI. CACI TIMPUL NU TRECE. NU POATE TRECE CEEA CE NU ESTE. TIMPUL ESTE PICATURA. TIMPUL SUNTEM NOI. TIMPUL ESTE PENTRU FIECARE UNIC. AL SAU.

si asa trecu……….

celor ce nu au, li se va lua

strainii venisera si se asezasera la spatele templului, acolo unde le permisese anna . invatasera cateva cuvinte de la membrii tribului. formasera o haita impreuna cu acestia si acum vanau mai bine si mai mult.

aveau arme facute din pietrele cele negre, mult mai rezistente. o parte dintre femeile acestora se dusesera catre vanatorii din trib.

mai ales cele tinere, care inca nu aveau barbati ai lor. barbatii noi veniti trebuira sa dea baieti pentru lucrul pe mai departe la templu. pentru zeita lor, normal.

vanatorii cei nou veniti ii invatasera pe cei ai tribului, un lucru fascinant pentru acestia:

inainte de a vana, observau turmele asupra carora doreau sa se napusteasca, sa vada care sunt femei si care masculi. cei noi ii invatasera pe cei vechi ca e mai bine sa ocoleasca sa prinda femele, ci mai degraba masculii. pentru ca asa turmele vor avea mai multi tineri, nou nascuti, care vor face turmele sa fie mai greoaie, mai expuse la un atac. si ca trebuie sa apere turmele din care se hraneau, de alti pradatori. caci concurenta era mare, erau multi pradatori animali care se hraneau din aceleasi turme.

uneori se hraneau si din vanatori. aceasta era mai rar, dar era un pericol.

femeile cele nou venite , le invatasera pe cele din trib cum si cand sa culeaga anumite fructe pe care acestea nu le culegeau. au mers in paduri si s-au uitat la ce mananca animalele si invatand, au cules si ele. le-au invatat sa usuce acele fructe si sa le pastreze ca provizii pentru cand nu aveau succes la vanatoare.

astfel au mai trecut inca cativa ani, poate zece, din viata acelora.

anna facuse  o alegere buna lasandu-i sa stea acolo. adusesera cu ei multe lucruri de folos. arme, fructe, barbati, femei.

totul pentru ca zeita lor sa aiba un loc , alaturi de alte zeite si pietre cioplite care intruchipau stramosii tribului.

batranul care il acceptase pe anna inaintea tuturor, aratandu-i totodata ca este un fel de preot si el, al haitei lui, fu luat la templu de anna.

el invatase cel mai bine limba si putea comunica atunci cand erau conflicte. care nu erau putine. mai ales pe femei.

cei doi invatasera ca armonia dintre ei ducea la controlul derapajelor dintre cele doua populatii.

savarseau acuma in fiecare dimineata ritualul. anna invatase pe baietii adusi la contructia templului, sa faca planuri, masurari , cioplirea si potrivirea pietrelor in ziduri.

ziduri care acuma cresteau mai repede.

pietrele erau aduse de mai departe. erau aduse de naki. cei care invatasera sa condstruiasca, sa faramiteze piatra aia galbena, sfaramicioasa, cu nisip si apa, intr-un anume fel, care apoi pusa intre pietrele cele mari, le faceua sa para ca o piatra singura.

invatasera sa construiasca.

unul dintre ei ii ceru batranului sa ii lase sa-si construiasca si pentru ei, astfel de incinte in care sa-si tina familiile.

tribul nu avea decat un fel de ziduri, cu niste barne din lemn, acoperite cu diverse plante, care sa le fie de locasuri. batranul se sfatui cu anna care ii lasa sa vada ce le trece prin minte.

acestia se apucara sa faca ceea ce gandeau. ridicara ziduri, pusera pari de lemn peste

acestia si facura un fel de tesatura impregnata cu pamant care sa-i adaposteasca. aceasta structura tinea mult mai bine impotriva caldurii de peste zi.

tot ei facusera in incinta, ca un fel de gropi in cel mai intunecat colt, in care tineau diversele provizii pe care le aveau. astfel se tineau mai bine.

anna vazu acesta si se minuna, insa ii lua pe ai sai din trib sa le arate.

incepuse constructia orasului.

templul era in continuare foarte mare, nu se terminase de construit. arata ca un labirint de coridoare pe care trebuia sa le parcurgi in vederea participarii la ritual. parca voia sa puna cat mai mult spatiu si cat mai intortocheat,  intre cei care ar ajunge acolo, si lucul unde se petrecea minunea inceputului de fiecare zi.

erau sali facute in care erau puse statuile stramosilor. era o sala mare in care era pusa statuia zeitei tribului, langa zeita celor din partea naki.

in spatele templului insa se face adevarata schimbare; aparea orasul.

la un moment dat, alcatuirea celor de la naki era asa de avansata, avand strazi intre colobele dreptunghiulare din pamant, care aveau fiecare cate o despartitura pentru usa si una mica pentru circulatia aerului, toate dand in ‘strazile ‘ lasate de naki printre case. strazile erau inguste. casele lor erau lipite una de cealalta, astfel incat intregul loc parea un fel de labirint. unii isi facusera casele mai inalte, altii mai joase, insa dinspre templu parea ca sunt ca un spatiu compact.

tribul venise sa vada si incepu sa faca asemenea ca acestia. in fapt nici nu mai erau asa de despartiti, dupa atata vreme. se amestecasera, deja erau copii facuti din vanatorii din tribul lui anna si femeile celor din populatia cealalta.

acestia mai ales aveau un fel de respect din ce in ce mai mare fata de anna. acesta vazu acest lucru si incepu sa gandeasca la acest lucru. de unde oare?

nu-l intreba pe batranul lor, insa incepu sa fie mai atent la ceea ce vorbeau impreuna. cei din tribul lui anna nu invatasera de la ceilalti limba acestora, ceea ce pentru naki era un fel de avantaj. anna insa invatase cel mai mult, datorita discutiilor pe care le avea cu batranul lor preot.

batranul ii invata pe copii din populatia naki, o poveste despre anna. cum acesta fusese ales de zeita lor, cea pe care ei pana atunci o tinusera in locasul ei de lemn si paie, sa-i lase sa stea acolo, langa templu. si sa-si poata pune zeita in templul lucrat si construit de trib, de fapt de anna.

copii intelegeau ca anna era ca un fel de preot pentru amandoua populatiile, intrucat zeita lor, mama lor, il alesese sa fie .

atunci intelese anna ca raspunderea sa catre acestia din urma era la fel de mare ca si catre ai sai.

…. dupa o zi plina de lucru si zgomot, adormi seara in sala in care se facea ritualul. pur si simplu adormise, gandindu-se la planurile de a doua zi.

in vis visa ca este in urmarirea unui animalut mic, care traia in pamant de obicei, isi facea niste galerii lungi, in care nu-l puteai gasi, si care aveau mai multe iesiri, in caz de pericol. acest animal foarte inteligent, facea multi pui. aduna tot timpul tot felul de fructe cazute, coji, seminte si tot felul de alte resturi si le ducea catre galerii. poate pentru a-si hrani puii. nu avea decat un dusman natural. un alt animal care si l

or, oamenilor le facea mare rau\; sarpele.

traiau pe langa ei cateva feluri de serpi,

dintre care unii daca te muscau, te curatai repede.

in cateva minute.

femeile si copii mai ales se intalneau cu ei.

de aici si moartea mai ales a acestora.

serpii erau dusmanii acestor animalute. tot timpul mai putin atunci cand puii cei mici ieseau in afara prima data. atunci mama acestora care iesea cu ei, avea puterea sa infrunte sarpele, si chiar sa-l alunge. uneori din aceste lupte sarpele era cel omorat.

un astfel de animal visa anna care mergea in camp, catre un anumit tip de planta. una care nu era cu nimic interesanta pentru ei. nu avea flori, nu avea fructe. era un fel de tija subtire verde care crestea in niste smocuri care aveau in varf niste peri. animalul taia cu dintii aceste tulpini si le cara apoi catre galerii. cat timp anna a visat asta, animalul a carat multe astfel de plante. apoi dupa un timp, din aceste plante, se scuuturau ca niste semnite, pe care puii animalului le manca, inainte de orice altfel de fruct sau alte seminte. asta vazu in vis. se trezi si , dupa ritualul de dimineata, ii povesti batranului ce visase.

-sa facem si noi cum face acel animal, zise batranul

-asa gandeam, insa va trebui sa cautam planta aceea.

-batranii nostri povesteau ceva despre o planta pe care zeita mama noastra le-ar fi dat-o, insa aceasta poveste s-a pierdut. poate ca acum o vom regasi.

-ce spunea povestea vpoastre? intreba anna

– se povestea ca mama nostra le-a dat celor dintai dintre ai nostri, cateva tije din aceasta planta, spunandu-le ca atunci cand vor folosi acest dar de la ea, vor stapani pamantul cu totul. si nu vor mai fi mancati de animale. si nu vor mai fi putini.

-povesti care le-am uitat pentru ca nu mai stim care este acea planta.

-poate ca visul tau este tot de la mama noastra.

-daca ea vrea ca tu sa regasesti aceasta planta, si sa se adevereasca ceea ce le-a spus celor de demult?

– vom cauta si vom vedea, zise anna.

vom merge amndoi sa facem acest lucru.

– desigur, anna, zise batranul cu mare respect, cu un glas care nu mai semana deloc cu cel marait de acum ani de zile. imbatranise si invatase limba lui anna.

celor ce au, li se va da…..

asteptau. munceau la pietre. in fiecare dimineata, la rasarit, indeplineau ritualul inceputului. anna impreuna cu cei cativa tineri care decisesera sa ramana langa el.

langa templu.
trecusera cateva zile de la intalnirea cu ceilalti si inca nici un semn. anna era increzator. doar si ceilalti trebuiau sa cantareasca aceasta intalnire si sa ia o hotarare asupra faptului de a reveni sau nu. seara se trasesera catre locul unde vor dormi, obositi de la munca zilei. mai sporovaira cate una alta, revenind intrebarea, daca ceilalti vor mai veni sau nu.

aici anna zicea inflexibil ca aceia vor veni, caci ei nu au un templu. si de aceea vor veni.

-noi avem acest templu, avem acest batrani plecati, facuti din piatra si avem aceasta zeita in mijlocul nostru. ei asta nu au. nu vor veni dupa femeile noastre. acestea se pot gasi si aiurea. nu vor veni dupa haita noastra. parea ca au arme mai bune.

adormira usor, unul cate unul, gandind fiecare la maine….

brusc anna se trezi, parca cineva l-ar fi atins in somn cu o mana rece peste fata.

era inca noapte, nu stia exact cat dormise. puse un lemn pe focul ce inca mai avea cateva scantei si il inteti.

iesi si se plimba jur imprejurul templului. in liniste, fara sa-i deranjeze pe ceilalti.

in spate, exact in locul in care-i gasisera intaia data pe ceilalti, erau niste faclii. venisera.

se duse catre ei, oarecum inconstient , caci nu stia cine este. in fata, ca si cum l-ar fi intampinat, era batranul care vorbise cu el prima data. zgomotele incete pe care le facea ceata de straini se curma brusc la o maraitura scurta a acestuia. stateau asemeni unor statui, cu faclii in mana, in spatele batranului sau.

la vederea lui anna, acesta striga scurt catre preot:

-anna

anna striga la randu-i , de data asta cu curajul recunosterii:

-naki

ceilalti veniti cu batranul raspunsera la fel:

-NAKI.

se opri la cativa pasi de batran si atunci vazu ca era insotit de un mare numar de barbati, atat cat putea el sa vada. mai vazu ca in spatele batranului era un fel de lada, o targa de lemn cu pereti, in care cativa barbati duceau ceva.

atunci cand se apropie si mai mult de batran, acesta se dadu la o parte lasandu-i loc lui anna sa treaca in mijlocul lor, catre lada aceea.

barbatii urmara exemplul batranului si-l inconjurara pe anna , lasandu-l in mijloc, cu batranul si lada. adusera tortele mai aproape, sa se poata  vedea mai bine.

batranul incepu sa suiere ceva in limba sa, un fel de cantare, cand mai incet, cand mai tare, miscandu-se oarecum convulsiv in jurul lazii aceleia. anna nu mai vazuse asa ceva. urmarea ca hipnotizat ceea ce se petrecea.

la un moment dat, toti barbatii facuti cerc in jurul batranului si a lazii, care acum il avea si pe el in cadru, incepura sa se agite si sa strige niste sunete scurte ca niste rapaieli de ploaie.

batranul ridica vocea guturala si , ca la un semn, toti cazura in tarana, avand facliile in maini.

atunci batranul se opri se duse catre lada o desfacu si cu gesturi foarte lente, si cantand in imba lui mai departe, scoase din lada, dintre ierburile care erau puse acolo, un obiect pe care anna il recunoscu imediat. era o statuie cam cat un copil mic, a mamei lor. toti barbatii erau cu capetele plecate, facand sunetele care insoteau momentul. batranul ridica statuia in maini, ca si cum ar venera-o, ca si cum ar fi prezentat-o. anna gandi imediat: daca ei cand au venit la noi, au ignorat statuile celor plecati dintre ai nostri, dar s-au plecat imediat la statuia zeitei, inseamna ca asta este mama lor. si atunci, fara sa stea pe ganduri, se duse catre batran si se apleca cu fata in tarana , in fata batranului care isi tinea zeita in maini.

batranul marai ceva, toata actiunea se opri, toti barbatii isi ridicara fetele catre batran sa vada imaginea.

batranul isi tinea zeita in mana si anna era in tarana, plecat in fata acestei zeite a lor. incepura usor sa se roteasca in juriul acestei scene, ca si cand doreau sa vada din toate unghiurile acest moment. dupa ce dadura un tur complet. batranul striga ceva, ei ramasera fixati  si isi aplecara iarasi capetele in jos. luminaind locul. batranul atunci, reluand maraiturile de mai devreme, incepu sa puna la fel, cu miscari lente, statuia in locul ei, in lada . inchise lada. in acest timp, anna ramasese jos. dupa ce inchise lada, striga tare:
-anna

apoi ceilalti barbati toti strigara tare:

-anna

batranul se duse catre anna si-l ridica catre fata sa. anna castigase. striga la randu-i:

-naki

iar ei la randu-le:

naki.

il lua pe batran si ii arata calea spre templu. acesta marai catre ai lui, care o luara incet, cu torte, pe acea cale, ducand cu ei, lada cu zeita lor.

ajunsera la templu in cativa pasi. ceilalti baieti erau deja treji, se trezisera de zgomot, insa nu se dusesera acolo de unde venea zgomotul.

anna le zise:

– azi vom face ritualul de incepere intr-un mod nou. este intaia data cand strainii vor sta la ritual.

se apropia momentul rasaritului. anna le facu semn strainilor sa se aseze. batranul era inainte. lada statea in spatele sau, inconjurata de barbatii ce aveau facliile in maini. ceilalti facura o structura de cerc in jurul statuii si a batranului, fiind foarte aproape de locul unde anna savarsea, la fel ca toti cei dinaintea sa, ritualul inceputului lumii.

…. se pregati, ii lua pe baieti langa el, si se aseza sa inceapa:

” unde suntem, cine suntem, suntem singuri, unde esti, cine esti, ……”  ritualul continua, in vreme ce razele soarelui strapungand stropii de apa , revarsara o lumina aurie profunda asupra tuturor celor care erau acolo.

ceilalti urmareau aceasta desfasurare cu ochii ficsi. nu miscau.  erau coplesiti de moment. era pentru ei ca o alta vedere. erau parca intr-o alta lume.

in timpul ritualului, anna ii facu semn batranului sa se apropie. acesta isi lasa pe ai lui si se apropie. statu in spatele lui anna, fara sa poata sa scoata un sunet. o miscare. nimic, era tintuit de imaginile vazute si de ceea ce face anna.

… dupa ritual, anna se intoarse catre ceilalti zicandu-le scurt:

-naki.

il lua la randul sau pe batranul care era cazut in tarana si-l ridica usor. il duse la lada zeitei lor si-i arata sa o scoata. ceilalti se uitau la batran. acesta incepu sa maraie ceva si iarasi isi luara locul in jurul lazii, plecandu-si privirea.

batranul scoase zeita din lada si o ridica catre cer. anna ii facu semn sa intre cu zeita in templu.

ceilalti vedeau acuma imaginea cu batranul care intra cu zeita lor, cu mama lor, in interiorul templului. cu anna.

batranul mormaia ceva, ceilalti intrara dupa el. anna ii arata sa puna zeila langa zeita lor. in locul central din templu. batranul aseza zeita in locul aratat. imediat ceilalti se adunara in jurul statuii si incepura sa se roteasca, la fel, parca ar fi vrut sa priveasca din toate partile momentul.

ademeniti de zgomot, cativa barbati si cateva femei din trib venira catre templu, ramanand la o oarecare distanta de locul unde se petreceau cele aratate. dupa ce batranul puse zeita la locul atarat de anna, langa zeita lor, ceilalti iesira cu batranul impreuna din templu, asezandu-se in spatele lui. anna se duse catre batran si ii zise aratand cu mana catre soare apune:

-anna… tribul.

iar apoi aratand cu mana catre soare rasare zise:

-naki

batranul le zise celorlalti ceva in limba los la care acestia toti strigara impreuna: anna.

ceremonia se terminase. anna avea in templu zeita mama a celorlalti, aceia aveau un templu pentru zeita lor, nu mai trebuiau sa o care dupa ei in acest mod. mai mult anna le indicase locul unde puteau sa se aseze. la soare rasare. anna devenise astazi si preotul lor. impreuna cu batranul, care ducandu-si cel mai de pret lucru, statuia zeitei lor, in templul lui anna, ii recunoscuse acestuia intaietatea.

vanatorii tribului si femeile, vazand aceasta ramasera incermeniti. anna adusese strainii langa ei. ce va insemna asta?

cativa barbati dintre ceilalti, vazand vanatorii tribului, se dusera catre ei, carand ceva in maini. vanatorii luara pozitia de lupta, insa vazandu-i neinarmati, se mai linistira. cand ajunsera langa trib, aratara ce le-au adus.

niste pietre mari, negre. erau pietrele din care ei faceau lamele lor dure. cativa se asezara jos si se apucara sa lucreze aceste pietre, cioplindu-le astfel incat sa scoata  lamele. vanatorii venira mai aproape. ceilalti maraiau intr-un fel, ca si cum le-ar fi aratat tehnica. usor usor, se asezara ca sa vada mai bine. la un moment dat, un vanator din trib intinse mana catre o piatra din cele negre, sa incerce.

un vanator de-al lor ii dadu piatra si se apuca sa lucreze. era mult mai greu ca pietrele lor, dar ciopleau la fel. piatra lui galbena se sfarama la ciocnirea cu cea neagra. atunci vanatorul celalalt ii intinse pumnalul sau, cu piatra neagra si ii arata cum sa ciopleasca, folosind piatra dura. se intelesera si se apucara sa ciopleasca.  cand muchia neagra a smuls din piarta o parte, care avea muchie, vanatorul din trib a  aratat-o celorlalti strigand de victorie.

asa merge viata inainte. tribului i s-a dat un zeu si o piatra neagra, dura, numai buna de facut sulite si cutite. i s-a dat pumnalul ca forma de atacare a animalelor la mica distanta. i s-a dat o intreaga populatie.

tribul, prin anna, a dat un semn de aplecare in fata xmamei lor.

a dat un loc in templul care ramanea al tribului. a dat un loc la soare rasare, care nu era al tribului, era gol.

ceilalti au apreciat toate acestea, pentru ca acum , mama lor, avea cinstea care i se cuvenea.

cei care aveau templul, pamantul si ritualul, au primit.

cei care avea zeita din lada, piatra neagra au dat. si au primit si ei, asa se zice. oare?…….
 

mama noastra/ mama lor

…….anna isi dadu seama ca acesta este un nou inceput. este inceputul vietii langa cei noi. caci stia ca vanatorii veniti acum, vazandu-le organizarea, vor veni mai aproape.

asa cum  un calator noaptea se opreste langa un foc, chiar facut de altii, care poate vorbesc o limba de neinteles pentru el. un zambet si un gest ii va lamuri pe cei care stau langa foc despre aceasta intentie. si tot printr-un gest acestia ii vor face semn sa se apropie langa focul lor.

vanatorii care mai ramasesera se uitau cu atentie la armele acestora. cel care repetase dupa anna cele cateva cuvinte, vazand interesul pentru aceste arme, lua una din mainile unia dintre ai lui, si i-o dadu lui anna.

de tot. anna o dadu celui care conducea haita aratand astfel dorinta sa: aceea ca strainii sa fie tolerati.

vanatorii tribului intelesera acest gest al celorlalti, naki.

cel care-i dadu pumnalul cel facut din piatra neagra lui anna, ii facu un semn cum ca ei ar pleca.

scurt, cu capul. ai lui intelesera imedia, din doua trei mormaieli ale aceluia, ceea ce vor face.

se indepartara usor, grupandu-se ca pentru plecare.

vanatorii il intrebara pe anna daca sa-i urmareasca

-de ce? daca au venit pana aici, au vazut ce suntem noi, cum suntem si cati suntem. au vazut templul. ii vom astepta aici. daca vor veni vom intelege ca sunt gata sa stea langa noi.

anna avea o problema mare; nu rezolvase in tribul sau problema cu vanatorii, privitoare la constructia templului. trebuia sa continuie dar nu avea sprijinul tuturor. avea nevoie de forta de munca.

o va lua de la noii veniti. dar ce vor vrea acestia in schimb? sau poate ca nu vor vrea nimic. se gandi si se duse la locul  celor plecati, hotarat sa nu paraseasca adunarea acestora, fara un sfat de la ei.

se facu seara, adormi langa statuile facute de mainile sale. dimineata facu ritualul inceputului. fusese singur azi. nu stiu de ce, insa de mult nu mai era singur la acest moment.

intelese ca ceea ce el facuse cu strainii era acum moment de rascruce pentru tribul sau.

intelese ca vanatorii, obisnuiti doar sa haituiasca si nicidecum sa gandeasca, voiau doar sa-i omoare pe cei straini, poate crutandu-le femeile, care ar fi ajuns la ei.

asa se mai petrecuse inainte vreme. povestile se spuneau inca.

daca s-ar fi intalnit la vanatoare, probabil ca asa s-ar fi intamplat.

insa acum nu se mai putea face asta. anna isi spusese cuvantul si odata cu el preotul batran si cei plecati.

chiar daca nu le convenea aceasta treaba.

pana acum, tot ceea ce se facuse la templu fusese fara prea mare impact in viata lor de familie si haita. cei plecati nu puteau participa la vanatoare, dar nici nu mancau.

preotii dinaintea batranului vanator si acum a lui anna, nu se prea amestecasera in treburile tribului.

cel dinaintea lui anna, batranul vanator, fusese primul care il cautase pe anna inca din momentul nasterii.

cei plecati nu fusesera mutati din locurile unde erau pusi, niciodata pana la preotul batran.

anna ii facuse din piatra. mai pusese in mijlocul lor si o zeita, de care ei nu intelegeau mare lucru.

dar nici nu ii afectase. vanatoarea mergea, viata la fel, copii se nasteau, altii plecau, mergeau la vanatoare, femeile mai culegeau fructe pentru a manca atunci cand se intorceau fara prea mult succes de la vanatoare.

batranul preot incepuse sa construiasca templul.

ei nu intelegeau, insa nu ii deranja. crestea templul langa ei, cum creste un copac dintr-o samanta aruncata la intamplare de vant, prin spatele casei.

adunasera pietre pentru aceasta.

constructia incepuse sa prinda contur. atunci avusese loc prima luare de pozitie fata de risipa de resurse pentru constructia templului.

templul nu le dadea de mancare. la el, copii lor trebuiau sa munceasca, fara sa participe la vanatoare. dar mancau ceea ce aduceau ei.

dezechilibrul ii facu sa-si puna copii la lupta in haita pentru hrana.

si dintr-o data aparura acesti straini. pe care-i pierdusera fara urma dupa o scurta urmarire.

care avusesera curajul sa vina pana aproape de locurile lor. si nu fusesera simtiti.

anna ii primise si parea sa vrea sa-i aduca langa trib.

foarte greu de patruns atatea lucruri dintr-o data.

strainii aveau arme mai bune ca ei.

daca erau si mai multi?

daca in loc sa-i urmareasca si sa-i ucida ei pe straini, s-ar fi intamplat invers?

acestea si multe alte intrebari ii stransesera pe mambrii tribului la un loc, in ibcercarea de a intelege.

anna ramasese astfel singur.

dupa ce termina ritualul, se duse dupa ei.

il vazura ca vine din departare. parca stransera randurile si mai tare, parca nevrand sa-l primeasca in mijlocul lor.

era o miscare absolut neghioaba. anna simti asta si gandi cum ar trebui sa faca.

– am venit sa inteleg ce este cu voi, zise tare ca sa fie auzit de toata lumea

-nu stim cum sa facem. ai schimbat totul , tu si cel dinaintea ta

– nu trebuia sa-i omoram pe cei pe care tu i-ai primit in templul tau

-cu noi de fata

– NU. tuna anna, si parca iarasi vorbea vanatorul batran prin vocea sa. ceilalti toti se uitara spre el.

in aceste momente parca le revenise inainte imaginea vechiului vanator, cel care multa vreme fusese cel mai puternic dintre ei. si cel mai respectat. si cel care adusese schimbarile.

– strainii care au venit, nu au vanzut din tribul nostru nimic, au vazut doar vanatorii si templul. si pe mine , cel care i-a primit.

un animal care este pradator nu fuge de prada sa.

– nu stim daca sunt mai multi sau mai putini ca voi. nu stim daca sunt mai buni vanatori sau nu ca voi. nu stiu cine ar fi omorat pe cine daca nu ii pierdeati la vanatoare, fara urma.

dar armele lor sunt din alte pietre decat ale noastre. ei ne vor duce la aceste pietre.

au vazut zeita din templul nostru si s-au dus catre ea.

poate ca asta este rostul zeitei din templul nostru. poate ca mama celor plecati dintre ai nostri, este si mama celor plecati dintre ai lor.

mama noastra poate sa fie si mama lor. astfel ceea ce ei au bun vom lua de la ei. si ceea ce avem bun le vom da lor.

doua haite vor vana mai mult ca una singura.

vor fi mai multe femei. si mai multi copii. si mai multi vanatori.

templul va ramane unul, dar vom fi mai multi. asta a fost intotdeauna dorinta tuturor preotilor nostri. sa fim mai multi,.

– vedeti voi, soarele care este sensul ritualului nostru de fiecare zi, este si pentru ei.

apa cu care soarele se imperecheaza in fiecare dimineata este si pentru ei.

vaneaza aceleasi animale ca si noi, deci nu sunt mai prejos din acest punct. inseamna ca au aceeasi mama.

MAMA NOASTRA ESTE SI MAMA LOR.

– de ce nu ne intelegem cu ei, daca sunt la fel ca noi? intreba unul dintre vanatori, dealtfel unul dintre tinerii care deprinsesera de la anna mestesugul taierii pietrei inainte de a se duce cu haita

– aaaa, iata ce va ziceam. ei ne dau noua ce au ei mai bun si noi lor ce avem noi mai bun.

limba noastra, cea prin care ne intelegem, poate ca este ceva bun care-l vom da lor.

altfel totul va fi degeaba. voi cum puteti sa luptati fara sa stabiliti vorrbind, ceea ce faceti.

iata ce le vom da prima data: limba noatra, ca sa ne putem intelege.

apoi vom avea o mama comuna

restul va veni dupa ce ei vor veni aici

fiti pregatiti pentru venirea lor

nu stim inca cine sunt ei

nici ei cine suntem noi

stiu doar ca noi avem un templu, o mama

dupa ce zise acestea, anna se departa mergand catre intalnirea cu cei plecat………….

adormi….. visand, vazu pe batranul preot intors cu spatele la el, facand ritualul de dimineata.

imaginea pe care o vazuse de nenumarate ori.

soarele incepu sa iasa si atunci cand se impreuna cu stropii de apa, facand ca aurul sa straluceasca, impodobind inceputul zilei si al lumii acesteia,

din apa aparu zeita din templu, care avea in maini doua pietre.

una i-o intinse batranului preot, iar pe cealalta o dadu catre cineva care nu se vedea.

toti batranii plecati erau asezati in spatele zeitei, martori tacuti la aceasta aparitie si la ritualul indeplinit de batranul preot…..

se trezi in miezul noptii, scaldat intr-un fel de sudoare . langa el erau doi dintre tinerii care il ajutasera pana nu demult la constructia templului.

-am venit sa ramanem…..

-maine , dupa ritual, incepem lucrarea. si asteptarea.

-asteptarea? se mira unul dintre cei doi

-da. asteptarea strainilor. ei ne vor ajuta sa facem templul.

si ne vor ajuta sa devenim mai puternici. este nevoie de aceasta……..

intalnirea

…. – cred ca ar fi bine ca atunci cand ii intalniti, sa nu-i fugariti. si ei la fel ca si noi, cauta mancare, animale. si ei sunt o haita. ca si a voastra.

-poate ca si ei au un trib ca al nostru, zise unul dintre vanatori.

– sigur ca si la ei exista cei care au plecat dintre ei. mortii lor.

– insa ceea ce nu au ei, este ceea ce noi construim acum, anume Templul. locul unde cei plecati se pot intalni cu cei ramasi. locul unde zeita care le da lor nastere este in mijlocul nostru. poate ca asta ei nu stiu sau nu au.

-poate au sulite mai bune ca ale noastre, zise unul

-poate au femei mai frumoase ca ale noastre, zise altul care le starni zambetul celorlalti.-

-da si s-ar putea ca femeile lor sa fie luate de ai nostri, balbai in spate, unul tanar care inca nu avea familia sa. era nerabdator, pare-se…

-deci atunci cand mergeti la vanatoare, haituiti numai animalul, nu si pe ceilalti. aratati-le ca vreti sa ii cunoasteti.

aduceti cu voi pe cativa dintre ei. avem ce le arata.

pe cand vorbeau acestea, in spatele constructiilor se auzira niste zgomote ciudate. imediat se dusera intr-acolo si ceea ce vazura ii facu sa strige:

-aici, veniti repede……..

cativa dintre cei urmariti fara succes la vanatoarea fara rezultat de ieri, ii urmarisera probabil si se apropiasera cat putusera de mult, incercand sa vada ce este acea gramada de pietre inalta, care le aparuse atunci cand se apropiasera de teritoriul tribului lui anna.

fura imediat inconjurati de vanatorii din trib, caci erau toti la intalnirea cu anna. erau putin speriati, caci nu erau pe terenul lor. se avantasera sa spioneze insa fusesera prinsi ca intr-un cleste.

anna veni indata inainte si le facu un semn cu mana sa lase armele in jos, alor lui. acestia, vazandu-se multi, inconjurand pe cei cativa din cealalta haita, care pareau speriati,

il ascultara.

inainta inspre ei si le facu semn sa vorbeasca.

el spuse scurt, aratand spre sine:

-anna

unul dintre ei incepu sa vorbeasca ceva, intr-un limbaj neinteles, parca erau un fel de suieraturi, din care se vedea limpede ca este infricosat ca vor fi omorati, acum ca au fost prinsi asa de aproape de tabara tribului

anna il lasa sa termine ceea ce zicea pe limba lui.

cand termina , facu un semn catre ai lui sa faca un fel de tunel prin care sa-i indrume pe straini catre locul din templu unde erau puse statuile celor plecati, si cea a zeitei.

vanatorii, vadit incurcati de situatie, procedara cum li se spuse. nu mai fusesera niciodata pusi intr-o situatie asemenea. unii cred ca erau la fel de infricosati ca cei veniti. insa erau intre ai lor, asa ca nu aratau ceea ce li se intampla. era un moment unic in viata lor. in istoria lor. si anna se purta foarte stapan pe el. devenind astfel stapanul situatiei. si stapanul celor care se aflau de fata.

ii dusera pe cei cativa straini catre locul lor sacru.

acolo anna si ceilalti vanatori se asezara asa cum faceau la ritualul de inceput al zilei, in pozitii pline de respect, intr-un fel de cerc, avand in mijlocul lor,cercul infatisarilor din piatra, care aveau in mijloc statuia zeitei.

strainii, cand vazura aceasta miscare, nu au facut decat sa se stranga in mijlocul cercului format de statui, in apropierea statuiei zeitei, prosternandu-se la picioarele acesteia si ingaimand iarasi suieraturile lor, de aceasta data impreuna ca la un fel de unison.

anna asculta si intelese ca zeita le era intr-un fel cunoscuta si acolo ei gasisera protectie si siguranta in fata acesteti situatii.

zambi uosr atunci cand ceilalti se uitau catre el inspaimantati, continuand sa ” cante” in limba lor ceva.

zambetul ii facu sa se opreasca si sa se ridice usor si sa vina catre preot.

se apropiara si in acest timp vanatorii ridicara sulitele sa apere pe anna.

el le fau semn ca nu este problema de aparare.

strainii venira incet, cu grija pana aproape de anna.

se aplecara asa cum face un animal in fata sefului haitei, animalului alfa intre ei.

ramasera astfel pana cand anna le zise scurt” anna”

nu intelesera nimic dar efectul fu ca se ridicara incet uitandu-se fix in ochii lui.

era o mare problema: cum sa se inteleaga?

era marea problema alui anna.lasara toate sulitele si celelalte arme pe care le aveau jos. vanatorii le luara imediat sa le studieze.

erau mai ascutite. unul chiar se sperie cand se taie in palma, de la muchia unui fel de pumnal. ei nu aveau pumnale. un fel de bat mic scurt cam cat o palma, cu o piatra neagra stralucitoare, ascutita, lunga cam de doua palme, la capat, prinsa cu ceva fasii din piele de animal.

vanatorii erau deja uimiti de aceste arme. pietrele pe care le ciopleau ei erau galbene ca nisipul.

ale strainilor erau negre.

si apoi sulitele astea foarte scurte, ce faceau oare cu ele, caci nu te puteai apropia de animal la asa o distanta mica. te-ar fi omorat, era prima lectie pe care o invatasera inca de mici, pastrarea distantei.

anna ramase ganditor, scrutandu-i atent pe straini. cum sa vorbeasca cu ei.

trimise pe unul dintre baietii tineri sa aduca apa.

cand strainii vazura apa, ochii le sticlira. anna le dadau apa zicandu-le scurt:

„apa”

baura cu nesat toata apa si le mai adusera inca  data. anna repeta: „apa”

atunci unul dintre ei zise aratand catre preot: „anna”.

iar apoi aratand catre apa: ” apa”

spusese stricat insa cu o voce puternica, astfel incat toti il auzira.

atunci anna intelese ce trebuia sa faca.

strainul dupa ce repeta aratand spre anna:” anna” si iarasi catre apa: „apa” arata inspre el si zise:” naki”

anna arata inspre el si zise:”anna”. apoi catre strain si zise:” naki”

naki isi arata dantura in semn ca intelege si se uita la ceilalti si zise aratand cu mana circular catre ceilalti straini:”naki”

– anna arata cu mana la fel circular catre ai lui si zise scurt: „tribul”

strainul naki facu aunci un lucru extraordinar. aratand cu mana spre anna zise:”anna”, apoi cu mana catre ceilalti vanatori zicand:”tribul”, iar la urma catre ai lui zicand:”naki” si spre el repetand:”naki”

anna fu uimit de intelegerea strainului si inaintand catre el ii arata zeita zicand: „mama”

celalalt ingenunche , mai mult trantaindu-se in praf in fata statuiei zeitei zicand:” mama”

……intalnirea avusese loc. nu mai erau singuri. nici unii nici ceilalti……

atunci cand intalnim un altul, un necunoscut, avem tendinta de a ne striga mai intai numele. apoi neamul. apoi mama.

asa o fi la toti ceilalti? la acestia asa era………

strainii

Ceilalti din trib nu prea erau multumiti cu ceea ce facea anna. luase din forta care sigura puterea haitei, pentru a face ceva ce ei nu prea  intelegeau. desi femeile erau mai mult de partea preotului si a ceea ce el voia sa faca, nu prea aveau multe de zis. unii isi obligasera copii sa invete mestesugul vanatului, sa faca sulite si lame de strapuns animalul.

tinerii se supusesera  fara prea multa convingere insa si fara sa poata riposta. barbatii aveau dreptate.

cei care mai ramasesera, mai putini, continuau lucrarea. si ritualul. baiatul, desi lasat de vechiul preot si numit anna, nu avea in fata barbatilor imaginea pe care o avusese batranul sau mentor. nu fusese vanator. nu era asa de dur ca celalalt.

simtise asta din ceea ce se intampla. se dusese sa stea de vorba cu cei plecati, insa pana acum nu aflase nimic de la acestia. isi continua ritualul dimineata de dimineata.

cativa tineri ramasesera langa el…..

……..plecasera la vanatoare, de noaptea asa cum se facea intotdeauna. animalele vanau si ele noaptea si asa era obiceiul locului. invata de la cei care nu mai erau.

venira dupa cateva zile, fara nimic,  obositi si foarte violenti.

o alta haita se intalnise cu ei, si le luase vanatul inainte. avusese loc o urmarire, insa ceilalti parca disparusera la un moment dat cu totul. nu-i mai vazura dintr-o data si desi ii cautasera aproape doua zile, nu au dat de ei.

era prima data, din ceea ce-si aminteau ei, cand acest lucru se intamplase.

nici nu-i vazusera prea bine pe ceilalti. era noapte, doar ceva focuri se vazusera in departare. asta le atrasese atentia, stiau exact ca erau altii, caci ei erau toti aici.

parca mai mult urmarira vanatoarea celorlalti decat pe a lor proprie.  acest lucru, pe langa ca nu le adusese nimic de mancare, le adusese si multe intrebari:

cine erau ceilalti?

cum vor mai vana ei daca ii vor gasi pe ceilalti?

unde au disparut dintr-odata?

au ajuns la tribul lor . au sta la sfat si au gandit sa-i ceara parerea si lui anna.

– este prea necopt. nu stie ce e aia vanatoare.

-ce ne-ar putea spune el?

– el nu, dar poate cei plecati ne vor spune prin el. sa vedem ce este. trebuie sa intelegem ce a fost si ce va fi inainte, zise cel care era seful haitei, un vanator puternic, insa nu prea respectat de ceilalti. nu avea o familie prea mare, si asta era semn de nerespect.

ajunsera in toiul noptii la anna. acesta dormea .

ii auzi si se trezi

– ce este, intreba putin uimit, mai ales cand vazu cine il viziteaza. stia ce se intamplase, insa nu vorbise despre asta cu vreun vanator. asteptase sa vina ei la el.

-am venit la tine sa ne spui cum sa facem. nu am vanat nimic si am vazut alti vanatori care au vanat. i-am urmarit si parca dintr-o data i-am pierdut. i-am cautat si nu i-am mai gasit.

-stati pana dimineata. vom face azi ritualul impreuna.

– nu stim ce este asta si in plus avem alte treburi.

-atunci cand ati venit ati lasat celelalte treburi, caci aceasta este cea mai mare a voastra . ramanteti am zis, si vom afla ce si cum

– pai cum vom afla? intreba un tinerel care nu venise niciodata la templu sa ajute.

– animalul care face zgomot cand vrea sa prinda o prada nu o va prinde. taceti si poate veti prinde ceva, tuna vocea lui anna. parca vorbise batranul. cei mai in varsta dintre vanatori, parca auzind vocea batranului, impusera tacerea si respectul.

-vom sta, a mai zis conducatorul haitei. poate aflam ……

-pana atunci sa-mi povestiti voi ce a fost, cum a fost…..

unde suntem? / ce facem?

ceilalti, obositi, adormira unul cate unul in timp ce vorbeau despre ceea ce vor face maine.

Anna ramase ganditor dupa ce toti adormira.

se uita la ei, in lumina palida a restului de la focul ce ii insotise.

Niste baietandri ca el sau mai mici. care din cine stie e motive, il insotisera. care il ajtasera sa aduca pietre pentru templu.

care invatasera de la el cate ceva despre arta punerii pietrelor impreuna. care sa alcatuiasca un sens al pietrelor, numit templu.

Neclar inca pentru el, deci si pentru ei. unii incepusera sa daltuiasca in pietre figuri.

lui i se paru acest lucru folositor pentru templu.

Insa incepu sa-si dea seama despre un fapt care i se paru la fel de mare si greu, nelamurit si necesar, precum misiunea sa de a duce mai departe ritualul, constructia, pe cei plecati.

intui ca este nevoie de multa munca, deci de multi oameni. templul nu se poate face asa simplu, poate se poate visa asa simplu, dar nu face.

trebuia de asemenea, ca ritualul sa continuie fara intrerupere. mai trebuia ca tot tribul sa inteleaga importanta acestuia pentru ei. si pentru copii lor.

incerca sa adoarma. inchise ochii si incerca sa nu se gandeasca la nimic. atunci ii aparu batranul in fata, avand o privire aproape zambitoare. dar ce era langa natran? erau ca intr-o ceata, ceilalti. cei plecati. pe unii, foarte putini ii recunoscu. pe ceilalti nu, dar intelese cine erau.

se apucara in visul sau, sa care pietrele care parca veneau de niciunde, si sa le aseze cu o usurinta nefireasca in ziduri si incaperi care alcatuiau templul..

facura , parca asa de repede cum fugea soarele pe cer, maturand distanta dintre rasarit si apus, templul. atunci anna avu imaginea intreaga a ceea ce se va numi templu. intelese ca ii transmiteau un mesaj.

ii descriau planul templului si sarcina sa cea mai mare; constructia acestuia.

el , un singur om, fusese ales sa faca asta. oare va putea? insa atunci avu intreaga revelatie a acestui vis: batranul preot nu era singur. toti din toate neamurile cele plecate erau cu el. templul era al tuturor, deci il faceau impreuna… adormi………

se trezi, parca abia inchisese ochii. era ora la care se pregatea de ritual. cerul incepuse sa se lumineze usor, lumina abia deschisese orizontul la culoare.

pietrele puse deja in zidurile templului de catre ei pana acum, se zareau ca niste contururi intunecate.

ii trezi pe ceilalti.

se dusera si se asezara acolo unde soarele deja incepea sa imprumute din rosul sau de dimineata, cerurilor.

ceilalti il urmara si se asezara pentru a urmari si inchiea ritualul de incepere al fiecarei zile, imperecherea razelor soarelui cu manunchiul de apa oferit in dar.

odata incheiata desfasurarea minunii, se retrasera pentru a incepe lucrarile zilei.

” am avut azi-noapte un vis” zise anna.

„in el mi-a aparut batranul preot dinaintea mea, impreuna cu toti cel plecati dintre ai nostri. ei au facut templul asa cum va trebui sa-l facem noi”

” ei erau insa toti, nu era numai preotul. templul s-a inaltat prin ei toti. fiecare punea piatra sa acolo unde era planuit. numai asa au incheiat aceasta lucrare”

– asta inseamna ca si noi va trebui sa facem la fel, raspunse unul dintre cei de fata.

– da, insa va trebui sa-i facem pe toti din trib sa inteleaga asta.

– fiecare pe ai sai.

-barbatii vor vedea asta ca pe o slabire a haitei de vanatoare

-asta asa este, dar asta avem de facut.

imaginea a ceea ei construisera pana atunci le dadea sperante.

deja inima templului aproape ca prinsese forma. se apucara incet de treaba. unii carau pietre, altii le potriveau dupa cum fusese gandit, altii taiau pietrele pentru cei care le potriveau.

nu credea anna ca era munca mai frumoasa dect aceasta.

desigur in afara de momentul magic al ritualului de dimineata.

va trebui sa gandeasca cum sa aduca mai multa munca catre aceasta constructie.

multa munca inseamna multi oameni.

multa mancare.

mult zgomot.inseamna viata templului sa fie deodata cu viata lor, a oamenilor.

acest lucru parca il scoase dim impasul in care se afla.

gandi cum sa inceapa sa aduca viata langa templu. pana acum doar preotul statea acolo multa vreme.

ceilalti veneau si plecau, aduceau cate unul de-al lor care plecase dincolo, il lasau si iarasi plecau. oamenii doar veneau acolo ca sa plece.

aceasta trebuia sa se schimbe. desigur, vei spune , este normal ca intr-un anumit loc fie el si unul ca templul, oamenii sa vina si sa plce. sa vina ca sa plece.

 foarte adevarat. insa ia gadeste-te acum la inversarea a cea ce ai spus: revin

OAMENII VIN INTR-UN LOC PENTRU CA ODATA AJUNSI ACOLO SA PLECE.

 VA TREBUI SA PUNEM TERMENII INVERS: OAMENII PLEACA DINTR-UN ALT LOC PENTRU A AJUNGE IN ACESTA.

s-ar putea numi sec schimbare de sistem de referinta. daca ar fi doar aceasta si inca ar fi bine.

 sa reformulez mai subtil paradigma, dand fara sa vreau de paradigma fundamentala a noastra, a tuturor, intrebarea pentru al carei raspuns ne pute da multe lucruri scumpe, intrebarea care se gaseste impreuna cu raspunsul ei, ” ingropata” la suprafata dinlauntrul fiintei noastre:

” ne nastem pentru a muri sau murim pentru a ne naste?”

desigur aceasta intrebare….iarasi asta….mereu asta….. cu toate progeniturile ei. cu viata ei, cum am vorbit alta data.

insa o intrebare asa de mesterit pusa si ascunsa la suprafata noastra, incat stim despre ea doua lucruri clare, fara putinta de tagada:
-este o intrebare care va muri intr-o zi, odata cu lovitura pe care i-o va aplica raspunsul sau.

-este intrebarea care a generat profundul si inegalabilul nostru respect pentru morti si moarte. caci daca cumva ne nastem pentru a muri? nu ar fi acesta sensul nostru atunci?

–dar daca murim pentru a ne naste? nu este moartea un eveniment important de considerat?

si aceasta ntrebare care este la fel de veche ca noi, oamenii, nu este ca o durere mare, nu este ca o mare apasare, nu.

poate fi asemuita cu o mancarime subtire, care insa te face sa te scarpini, dandu-ti iluzia potolirii, cand de fapt ea se regenereaza si se adanceste. si iarasi te scarpini, si poate ca singerezi, insa o clipa ai senzatia ca ai biruit mancarimea. insa nu e asa.

raspunsul la aceasta intrebare zace ingropat in noi.

si in fiecare dimineata o repetam in speranta aflarii raspunsului ei:

” cine esti? de unde esti? cine sunt? de unde sunt? suntem singuri? suntem titi?……..?”

acesta este ritualul inceputului. in el zac toate raspunsurile. in inceput sta raspunsul a toate intrebarile, rostite sau nerostite. acolo trebuie cautat. insa inceputul este in noi. iar noi cautam raspunsurile cateodata aiurea.

templul de fapt asta va arata celor care vor veni . ca raspunsul turor framantarilor si intrebarilor noastre sta in noi insine. in inceput, insa inceputul este al fiecaruia. al nostru…..