mirabila transformare

veni rasaritul. tot tribul era adunat la templu. anna ramasese langa statuia zeitei, parca nevrand sa tulbure cu prezenta sa , greaua lucrare acelor tineri. parca ar fi vrut sa-i vada. insa batranul vanator   nu-l vazuse pe el facand asta singur. murise exact la timp.
zeita il salvase pe el de la aceasta moarte exacta, dandu-i un ragaz sa slujeasca la un nou ritual
sa aduca intunericul acolo unde-i era locul. langa lumina. inaintea fiecarui inceput si dupa fiecare. intunericul ca locul unde nu mai vad ochii, ci mintea.

lucrurile se desfasurasera cum nici nu crezuse el de bine.

glasurile pe care le auzea distinct ii spusesera ca erau impreuna. ca ceilalti tineri nu alesesera pe vreunul dintre ei sa fie singurul oficiant si cei, ceilalti, sa-i fie secondanti. facusera o echipa, mai multe voci intr-un singur glas. ritualul se auzea acum pentru prima data ca un fel de unison. se gandi numai la mamele acelor tineri care ii vedeau acuma acolo, oficiind. si la ceilalti tineri care erau acolo. si la faptul ca tot acolo, in partea cealalta erau si cei din populatia naki. fara sa fie total separati. femei ale acestora fusesera alese de barbati din trib si asa incepuse amestecul.cand se termina ritualul, parca o liniste il invita sa le vorbeasca. inainta usor si elegant catre mijlocul multimii care-i facea loc. noii preoti aplecara capetele la aparitia sa.

se aseza in rand cu ei, ii intoarse catre triburile care asteptau acum sa li se spuna si lor ceva.

– azi trecem intr-un timp nou. inceputul acesta este al celor tineri care sunt gata sa comunice cu cei plecati. aveti in ei increderea pe care o au stramosii. ei vor fi legatura voastra. vor ramane la templu sa termine ceea ce este de terminat si sa continue cu ceea ce va fi vesnic-inceputul

atunci cand naki au venit la noi, mai zise anna, ne-au adus noua zeita lor    ( un preot tanar incepu sa traduca pentru naki care nu intelegeau exact).

-am luat aceasta zeita si am pus-o acolo unde se cuvenea. de multa vreme este langa stramosii nostri si acestia s-au bucurat de faptul ca mama lor, cea care-i naste dincolo, este si in templu cu ei.

caci aceasta este zeita- mama celor care, plecati de aici, se nasc dincolo, acolo unde se duc cei plecati. inainte sa moara, batranul naki care i-a adus pe acestia aici, mi-a dat o proroocire a zeitei pe care el insusi nu a putut sa o indeplineasca:

–atunci cand veti manca din semintele plantelor acestea care sunt puse acuma laga templu, veti deveni mai puternici si nici un dusman al vostru nu va razbi impotriva voastra.-

am inceput impreuna cu acel batran sa gandim la aceasta proorocire si acela a murit. zeita nu mi-a vorbit pana aseara.

timpul meu la templu va fi inchinat de aceea zeitei. vorbirii cu aceasta, pentru a duce la bun sfarsit ceea ce ne va face mai puternici.

aceasta am vrut sa va spun. acum mergeti in pace. lasati tinerii care vor, sa vina la templu. aici mai este de terminat constructia. cei care au ramas cu mine acum sunt chemati sa duca mai departe ritualul.

vorbele lui anna lovisera ca o ploaie torentiala in mintile celor prezenti. o tacere ca de plumb strabatea vazduhul. apa curgea molcom , ajungea in bazinul natural facut, si se imprastia in mii de stropi transparenti. zgomotul facut era singura perturbare.

– uitati-va in sus, striga o femeie care vazuse una dintre sagetile de foc care brazdau ceul la aceasta data, in timpul intunericului, mesagerii strabunilor. UITATI-VA in sus acolo… striga ea si strigatul sau avusese un efect teatral. ca la un semn toata lumea se uita in directia de unde o sageata luminoasa, mult mai lunga decat cele obisnuite, venea catre ei.

nu mai vazusera niciodata o sageata luminoasa in timpul zilei.

se intampla ceva nou pentru ei.

sageata isi urma mersul pe cer, pret de cateva secunde bune, apropiindu-se de locul unde stateau ei.

instinctiv cativa se lasara pe vine.

un zgomot ca un suierat insotea acea sageata……

coada sagetii se lungea , era acum aproape inspaimantatoare……. suieratul se auzea mai puternic… un zgomot ii puse pe toti pe fuga. era ca o detunatura mare, care avuses loc in apropierea or, cam intr-o vale… imediat se simti cum se cutremura usor pamantul si se clatinau peretii templului, parca vrand sa cada. iesira imediat din templu alergand catre locul de unde se auzise zgomotul…..

dupa cativa pasi se oprira insa ingroziti… din vale crestea ca un fel de nor care intuneca usor cerul in acea parte…. continuara. norul crestea mai incet… animalele fugisera deja de mult, numai ei oamenii ramasesera acolo. anna ajunse in fata lor si ii indemna sa mearga mai departe….

ajunsera in valea unde se petrecuse minunea… praful inca ramasese in aer, astfel incat soarele parea bolnav… nu mai era nici un fel de zgomot.. totul se linistise.

se apropiara usor si vazura din departare ca sageata, parca infigandu-se in pamant, facuse o groapa, mare cam cat tempul lor. perfect rotunda. adanca. inaintau spre acel loc. incepuse sa fie mai cald din ce in ce mai cald……in fundul gropii, prin perdeaua de praf care era ridicata, stralucea ceva foarte puternic. parca o bucata din soare se rupsese si ajunsese acolo la ei, in mijlocul gropii. lumina raspandita ii infiora si mai mult…

–daca intr-o zi intreg soarele va cadea asa peste noi? se gandi anna. nu spuse nimanui ce gandea….

vanatorii se dusesera mai aproape, parca vrand sa vada mai bine.

era ca un fel de foc foarte concentrat, care parca facea piatra sa arda. nu mai vazusera asa ceva niciodata. femeile se lasara in genunchi.

anna facu semn preotilor tineri sa inceapa ritualul obisnuit… acestia facura cu voci gatuite, ceea ce le poruncise anna. oamenii se mai linistira putin.

barbatii erau in picioare. copii erau langa ei. femeile ramasesera in genunchi, parca facand o diferenta. anna vazu toata aceasta imagine si auzi vocea zeitei care-i spuse cu glas de tunet.

–iata pe cei care se tem de tine si iata pe cele pe care le voi ocroti. sa nu uiti asta. zeita este noapte. este intuneric. este foc. este inaintea fiecarui inceput si dupa acesta. este mama celor plecati. si este ocrotitoarea celor care , asemenea ei, nasc. a femeilor. sa nu uiti asta.

ceea ce trebuie sa faci cu acele seminte sa faci numai cu ele. ei nu pot sa implineasca profetia.

sa iei semintele si sa le zdrobesti intre pietre. asa cum dispar cei plecati si se topesc si se fac pulbere, asa trebuie facut cu semintele pe care ti le-am dat. femeile trebuie sa le puna in pamant la timpul potrivit. tot ele trebuie sa adune plantele si sa separe semintele. asemeni inceputului, pulberea obtinuta din moartea semintelor, o vei amesteca cu apa. apoi din ceea ce iese, iti aduci aminte, anna, cand i-ai facut celui dinaintea ta locul unde sa se nasca, faci o pasta pe care o pui sa fie impreunata cu focul.  cine va manca  aceasta va fi puternic multa vreme. sa nu spui acest secret nimanui. decat , atunci cand vei pleca, celor care raman dupa tine.

-pai cum sa nu spun, intreba anna, daca ele vor face asta?

–sa nu spui nimanui, mai rosti zeita si pleca…………

lumina din fundul gropii se stinsese.praful se mai rarise. cativa mai curajosi se dusesera ai aproape. preotii cei tineri contunuau sa cante. femeile ramasesera plecate in praf, prafuite si de norul ridicat. semanau cu niste statui.

in fundul gropii ramasese ca o piatra neagra, care inca mai misca putin. nimeni nu se apropia de ea mai mult.

anna ajunse acolo si le zise:

-lasati pe cineva aici, dintre voi, pana cand aceasta piatra care a fost lumina si acum este intuneric, ca tacea si nu se va mai misca. atunci sa ma chemati…

maine sa vina la templu din fiecare familie din trib si de la naki, cea mai in varsta femeie… la rasaritul soarelui. sa fiti curate. acum mergeti fiecare unde va este treaba

lua preotii si merse repede la templu.

acolo se duse la locul unde tinea semintele. erau destule.

– maine, dupa ritualul de inceput, vom face dezlegarea profetiei zeitei. doar noi si femeile chemate.

din aceste seminte, care sunt asemenea noua, ne vom hrani. si atunci vom deveni cei mai puternici. cum? asa cum a zis zeita. in mod miraculos.

seara veni mult mai repede decat seasteptara ei. ziua trecuse strivita sub greutatea mesagerului trimis de catre cer, aflat in fundul gropii.

–a tacut, a tacut…striga un copil care fuseses trimis sa anunte pe anna ceea ce le poruncise sa faca.

–sa mergem deci, sa nu intarziem…..

ajunse la locul gropii, cobori sovaielnic.. cativa vanatori care venisera, il priveau. si o droaie de copii. femei nu erau.

in fundul gropii era un fel de piatra neagra, cam cat un cap de om. anna duse mana usor catre aceasta piatra. se aseza in genunchi langa ea si intinse amndoua mainile catre aceasta. nu mai simtea vreo caldura anume. piatra tacuse. cel putin acum.

cu mare precautie o lua. era foarte grea. mult mai grea decat ce stia el espre o piatra de asemenea dimensiune. prin mainile lui trecusera mii de astfel de pietre, aceasta era foarte grea.

era o piatra de dincolo.

insotit de tot alaiul care asistase la aceasta, ajunse la templu. puse piatra exact la picioarele statuii zeitei. acolo fusesera puse niste paie dinainte, pentru a se aprinde focul ce slujea noaptea la aceasta statuie.

cand atinse piatra de aceste paie, luara foc…..

atunci anna intelese ca piatra era mesagerul zeitei.

incepuse un alt inceput…

cel mai mare dar pe care-l primise venise de la acest naki.

oare cine le daduse lor asta? nu va sti niciodata.

nu va sti daca insasi zeita nu-i va spune vreodata.

mai arunca o mana de paie in focul aprins de piatra.

jerbe de scantei luminara chipurile celor plecati, al zeitei si al lui anna. in spate ramasesera toti ceilalti si preotii cei tineri.miracolul abia acum incepea cu adevarat……

mama si piatra familiei

baiatul dintai ajunse acasa, unde mare bucurie facu vederea sa.

” cum sunteti” intreba mama lui, una dintre femeile batranului”
” bine, zise acesta, mi-e foame. da-mi ceva si-ti spun.

si aduna-i si pe ceilalti, vreau sa va spun o poveste si sa va cerem ceva, eu si cu tatal meu si al vostru”

mama sa ii puse de mancare si aduse si apa.

” cum este tatal tau?”, intreba linistita femeia

” la inceput nu l-am inteles. nici acum nu il intelegem. parca ceva ne spune sa mergem unde ne zice,  fara sa punem la indoiala zisele sale.

e ceva dincolo de noi. si apoi ne spune lucruri atat de simple……..”. dupa ce spuse mamei sale acesta, fiul se arunca asupra mancarii.

mama sa facuse ca din intamplare ceva ce-i placea de cand era mic.

„mananca usor, ca este si nu te grabi. ai cuviinta fata de mancare, cum te-a invatat tatal tau” zise cu un ton usor dojenitor si foarte cald femeia. era inundata de bucuria de a-si vedea fiul preferat.

acesta ii arunca o privire pe sub sprancene, in timp ce infuleca, avu un zambet scurt, complice, de copil mic prins de mama sa, apoi continua sa mamance, ceva mai potolit.

ceilalti din neamul lor venira , auzind ca a venit unul dintre fratii lor la ei acasa.

” de ce nu au venit si ceilalti?”, intreba o sora de-a lor mai tanara.” am auzit ca ati venit toti in afara de tatal nostru. ceilalti nu vin si ei la masa? nu vin sa ne vada?”, continua mai incet, ca pentru sine, acea fata.

” nu este treaba ta aceasta”, zise femeia ce parea a-i fi mama si ei.” treceti la masa, ca e mancarea calda, daca tot sunteti veniti cu toti. fratele vostru are a ne povesti ceva. ceva cu care l-a trimis tatal vostru catre noi’.

fiecare se asaza in jurul locului unde mancau de obicei. femeia le dadu fiecaruia in mana sa manance, pana ajunse la ultimul. uitandu-se la fiul ce venise si vazand ca terminase de mancat, ii lua blidul si ii mai puse o data. apoi isi puse si siesi sa manance.

toti mancau in tacere. tatal lor ii invatase ca rastimpul mancarii nu este decat al mancarii. intotdeauna pastrau dupa masa ceea ce aveau a spune.

batranul ii invatase o data ca intotdeauna daca am vorbi inainte sa mancam, am fi mai departe unii de ceilalti. mancarea ne construieste corpul, care ne sustine pe noi.

mancarea impreuna da acelora care mananca un sentiment miraculos de apropiere.

si dupa ce mananca , starea de apropiere gasita, ii ajuta sa comunice, sa se inteleaga.

in toate momentele vietii noastre, solemnitatea este precedata de o masa.

singurele momente in care solemnitatea nu este precedata de o masa, sunt paradoxal insa implacabil, nasterea si moartea.

 nimeni nu stie exact cand se naste. aceasta suprema solemnitate , inceputul fiecaruia, este ascuns firii.

daca inca despre nasterea fiecaruia s-au strans lucruri care o pot anticipa, cealalta parte necesara a trecerii pe aici, moartea fiecaruia, ramane implacabil absolut necunoscuta.

deci neputinta de a o vedea lasa fiecaruia neputinta de a o cinsti cu o masa dinainte.

poate si pentru ca masa ii apropie pe oameni, insa nasterea si moartea deopotriva, sunt treceri in care fiecare este singur, in care fiecare este si ramane asa.

ne nastem singuri, intram intr-o lume in care ne gasim prieteni, rude, iubiri, dumnezei, apusuri, rasarituri, copii, minuni, pe rand sau deodata.

apoi, cand vine vremea, care nu se stie de catre nimeni, murim la fel de singuri si o data cu noi , pentru noi, toate acestea: prieteni, rude, iubiri, dumnezei, apusuri, rasarituri, copii, minuni, insa nu pe rand, ci doar deodata.

in clipa mortii se dizolva tot ceea ce apartine vietii.

intre cele doua momente, insa, momentele bune,  frumoase, rudele, copii,  prietenii, sunt celebrati si prin apropierea pe care o da masa impreuna. care indeamna la comunicarea cu niste fiinte  mai apropiate.

femeia ii lasa sa termine de mancat, apoi parca citind gandul general, il intreba pe fiul ei:

” ei, acum spune-ne te rog, ce  treaba ti-a incredintat tatal tau,  pentru ca sa ne spui noua?

este el bine acolo unde este?

ne putem duce la el sa-l vedem?

va mai veni la neamul nostru acasa?”

parca dandu-si seama ca l-a inecat in intrebari, se opri sa-l lase sa raspunda.

” haide, spune-ne”, zise un alt baiat.” de ce te-a luat numai pe tine si pe ceilalti doi?”

” si noi suntem copii sai!”, zise o alta fata, parca indemnata sa gandeasca cu voce tare de zisele fratelui ei de dinainte

” raspunsuri la intrebarile voastre nu am” zise baiatul cel mare.

” nu stiu daca este bine sau rau acolo unde este. nimeni nu stie. nu inca”

” nu stiu daca va puteti duce la el sa-l vedeti sau nu.

mai bine decat sa ma intrebati pe mine, de parca m-as duce eu si pentru voi, intrebati-va fiecare pe sine. si urmati raspunsul”

” nu stiu daca va mai veni inapoi. nu pot raspunde in numele sau.

ati face mai bine daca l-ati intreba pe el. este tatal vostru, ca si tatal meu.”

” de ce ne-a luat numai pe noi? nu este asa. mai multi am fost acolo, noi am vrut sa ramanem. langa tatal nostru. puteti poate si voi sa fiti langa tatal vostru, intrebati-va despre asta”

” pai daca pleaca toti, aici cine mai ramane?”, intreba femeia, mama lor.

” nici acest raspuns nu este la mine”

” tatal meu m-a trimis aici la noi cu o rugaminte mare, catre noi, neamul sau. vrea sa construiasca ceva pentru fiecare, acolo unde se afla.

vrea de la noi, sa dam cate o piatra din casa noastra, pentru ca aceea sa fie o piatra din ce vom construi acolo. pentru fiecare dintre noi cate una. si daca veti voi sa le duceti insiva, mai bine ar fi, mi-a zis tatal meu.”

se uitara unii la altii fara sa inteleaga prea mult din ceea ce li se spusese.

femeia care era mama a multora din neamul lor zise:

” piatra este temeiul casei. temeiul neamului. noi toti cei vii stam pe pietre.sunt sub noi. ne adapostim in case facute din pietre.

il cunosc bine pe tatal vostru. este un om destoinic. trebuie ca are ceva in minte, care il indeamna sa faca aceasta.

poate ca va face o noua casa, pentru fiecare, nu numai pentru neamul lui.

poate ca in acea casa va aduce ceva nou, la care noi suntem poftiti sa luam parte.

vom merge maine sa ducem pietrele.

atunci vom pune si toate aceste intrebari.” femeia inchise discutia.

” mergeti si faceti-va treburile, diseara odihniti-va. maine dis de dimineata, fiecare va cara piatra lui, pe care o va da tatalui sau, acolo unde acesta va construi ceva pentru fiecare.

eu cred ca aceasta este bine pentru noi. si pentru el. pentru fiecare.”

” iti multumesc, mama” zise fiul cel mare.” mi-ai luat o piatra de pe suflet. ma temeam ca nu vei voi sa facem exact ce a zis tatal meu”

” nu puteam face altfel. vezi tu, fiule, atunci cand tatal tau m-a facut femeia sa, si am avut copii cu el, am carat impreuna o piatra.

de cate ori obosea el, stateam langa el pana se odihnea. de cate ori oboseam eu, facea el la fel. caci nu puteam cara singuri piatra aceea care ne era harazita sa o ducem amandoi.

asta am inteles-o mai in urma, cand am mai imbatranit. si acum, cand tu ai venmit sa ceri din partea lui, ca fiecare din neamul lui sa-si duca piatra acolo la el, este pentru ca ceva acolo va fi bun pentru noi toti.

nu gandesc asta. spun doar ce simt. piatra carata impreuna m-a facut sa-l cunosc si sa-l simt.

mai vezi fiule, ca si tu va trebui sa duci candva o piatra a ta, impreuna cu o femeie. sa nu uiti asta.

despre asta poate vei vorbi cu tatal tau, in timp ce construiti.

eu doar atat pot sa-ti spun: maine vom fi acolo, fiecare impreuna cu o piatra a sa, din casa neamului nostru”