si asa trecu…..

in fiecare dimineata, soarele care aparea, binecuvanta cu razele sale, suvoiul de ape care parca rasarea de sub pamant, ca si cum acesta l-ar fi nascut.

soarele arunca asupra acestui suvoi neimplinit, toata stralucirea sa, dand apelor adanci si inca negre de la culoarea pamantului din care se nascusera, atingerea aurului lichid.

si fiecare strop din acest suvoi care parca zbura sa

intalneasca razele, devenea o picatura aurie, care dupa un zbor efemer, se intorcea in suvoiul matern, incarcata cu mostenirea paterna.

 probabil ca fiecare picatura isi traia in acest mod viata sa.

poate ca fiecare picatura le va fi povestit celorlalte, la intoarcere,prin ce locuri minunate fusese in efemera ei viata de cateva secunde,insa care era toata viata ei.

poate ca fiecare picatura le va spune celorlalte cum isi vazuse tatal,

in toata splendoarea, poate prea mare ca sa poata fi cuprinsa, insa si ei i se revelase pe cat putea sa duca, natura inceputului.

odata ajunsa langa celelalte, in suvoiul din care se desprinsese pentru atat de putin timp, insa care era de fapt viata sa intreaga si intregita de inceputul dat de intalnirea cu razele luminii, pastra aceste amintiri, adunandu-le langa celelalte.

toate amintirile adunate, faceau amintirea comuna a apei.

amintirea apei despre lumina si imperecherea cu aceasta.

amintirea inceputului. si inceputul amintirii.

astfel, fara ca apa sau soarele, fara ca vreuna dintre aceste picaturi minunate cu viata asa de frumoasa si scurta insa plina de esential, deci faca ca vreunul dintre acesti actori sa stie, eternitatea trecea pe langa ei. trecea de fapt printre ei. chiar prin ei.

ei facand parte din eternitate. facand-o sa existe. fara sa fiinteze.

eternitatea nu este opusul clipei, ci implinirea acesteia. eternitatea nu este timpul foarte mare ci maretia timpului care trece.

ce este timpul?

timpul este cel care face ca tot si toate sa treaca.

ar putea zice unii ca acelasi timp face si ca tot si toate sa vina. e

eu cred ca tot si toate vin de unde nu exista timpul, asa cum o bucata de stofa vine la croitor intr-o bucata de hartie, asteptand sa prinda forma.

si croitorul, timpul, se pune pe treaba, taind si potrivind, acolo unde le vine randul gulere, maneci, buzunare, inchipuind o alcatuire a stofei.

piatra vine la zidar si acesta o pune in zid.

dandu-i un sens. si un timp.

caci piatra nu avea timp unde statuse. mana zidarului i-a dat aceasta dimensiune.

soarele nu stie ca vine o noapte si vine o zi.

apa nu stie ca un strop pleaca din suvoi, se incarca cu lumina , isi traieste viata si vine inapoi.

numai ochiul preotului vede asta.

vede ziua. 

vede trecerea zilei.

vede noaptea.

vede trecerea acesteia.

primeste ca pe un ritual al inceputului fiecare desprindere de picatura din apa primordiala, care devine inceput pentru noi, nu pentru suvoiul din care provine.

si face acest ritual intru inceputuri. intru fiecare inceput.

astfel compune timpul. astfel se compune pe el insusi, preotul. astfel ii compune si pe ceilalti.

„cati ani aveti?” banala intrebare poate cea mai banala si cea mai fara raspuns care exista . din categoria, „de unde veniti?” si „incotro va duceti?„. sau mai celebra” ce mai faceti?”

pai cati ani sa avem? de unde sa stim aceasta. se zice ca „a avea” inseamna a putea sa arati ceea ce ai, nu? spre deosebire de ” a fi” , a avea are un caracter mult mai concret.

am o casa

am un copil

am o nevasta

am ….am…..am….. cati ani ziceai ca ai? pai nu stiu.

caci in fapt cei despre care tu stii, nu-i mai am. s-au dus. cum si ai tai s-au dus. cum si ai toturor celorlalti s-au dus.

deci intrebarea corecta nu este asta. sau raspunsul corect la aceasta intrebare, absolut sincer fata de mine, ar fi: nu stiu. caci nu stiu cati voi mai putea sa dau.

pentru ca de acolo de unde vin acesti ani pe care noi ii dam , nu este timp. acolo nu se masoara . c

el care masoara este aici. este cel care ne face haina si casa. timpul. inaintea noastra este          ” fara timp”. dupa noi este” fara timp” doar in timpul nostru este cu timp.

restul este ceea ce poetic numim vesnicie. sau suspendarea timpului. locul fara croitori. sau zidari. sau fara noi.

nu, nu este un neant. este fara zidari. lipsa zidarilor nu inseamna lipsa anilor, sau lipsa pietrelor. nu

 lipsa zidarilor inseamna lipsa templului. lipsa croitorului nu inseamna lipsa inului sau a canepii. inseamna lipsa hainelor.

acolo unde nu exista zidar si nici templu. nu exista timp. pietrele stau asa dintotdeauna si pentru totdeauna. si daca nu ar fi asa, ce ne-ar pasa noua?

timpul nostru incepe fix din momentul in care am iesit din suvoiul apei noastre materne, am strabatut arcul de parabola al existentei in care am inceput prin a cunoaste lumina si a poi am terminat prin a o aduce inapoi, atat cat am putut aduce din lumina aceea mare, catre pamantul din care am pornit.

inaintea acestui timp, ca si dupa aceasta, nu exista nici un croitor care sa ne mai faca o haina. nu exista nici un zidar care sa ne mai faca un templu.

pentru ca acest croitor care ne face haine, impreuna cu acest zidar care ne face templul, suntem de fapt chiar noi.

timpul este al nostru. paradoxal am putea zice ca noi suntem ai timpului.

pai daca acest timp apare cu noi si dispare la fel, desigur ca si noi ii apartinem lui. ca si el noua. insa noi l-am facut pe el. si apoi pentru ca poate ca nu ne consideram in starea sa recunoastem aceasta creatie magnifica, ii dam lui locul creatiei. si noi zicem ca timpul ne-a facut pe noi.

ciudat. foarte ciudat.

si zborul stropului de apa, evolventa plina de viata, o forma eleganta, plina de energia data de lumina incidenta, care are un inceput si un timp al sau, reprezinta de fapt un vis.

 visul suvoiului de a ramane in afara timpului cu lumina.

caci suvoiul ramane cu lumina numai in timpul inceputului.

si asa, in timp ce picatura de apa perfect sferica, incarcata cu lumina inceputului, isi traia viata plina de evenimente, sporovaind cu celelalte picaturi despre cate si mai cate, razboaie, paci, copii, impartiri, case, masini, scoli, boli, istorie, civilizatie…………..iubindu-se cu alti stropi,, urandu-se cu altii, crezand ca viata este lunga si ca va avea timp pentru tot,   TRECU>>>>>>>>>

trecu  picatura…… trecu timpul ei…… trecu viata ei…….

si asa tre timpul fiecarei picaturi. si va trece in continuare timpul fiecarei picaturi.

VA TRECE, DUPA CUM SPUN TIMPUL EI. CACI TIMPUL NU TRECE. NU POATE TRECE CEEA CE NU ESTE. TIMPUL ESTE PICATURA. TIMPUL SUNTEM NOI. TIMPUL ESTE PENTRU FIECARE UNIC. AL SAU.

si asa trecu……….

intrebarile si rostul lor/ invitatia la dialog

au intrebarile vreun rost?

ai putea sa zici multe despre faptul ca au sau nu, ca unele ar avea si altele nu.

eu cred insa ca intrebarea, atunci cand a aparut pe lume, ca un nou nascut, a tipat pentru a-si alcatui un drum propriu.

drumul catre raspuns, pretindea a fi sfarsitul cautarilor.

insa oamenii, cei care in fapt sunt parintii intrebarilor, caci orice s-ar spune, nu realitatea este determinanta vreunei  intrebari, sau dorinta de cunoastere.

nuuu, chiar deloc.

oamenii sunt singuri parinti ai intrebarilor si de aceea sunt raspunzatori de aparitia lor pe lume, de viata lor. si pentru ca fiecare parinte vrea ce e mai bun pentru cei zamisliti de el, le cauta un viitor.

oamenii au lasat intrebarile sa-si caute un rol al lor in cunoastere , iar acestea mai in gluma, mai in serios,   s-au apucat de treaba. asa a aparut DIALOGUL.

dialogul este prima plasmuire care face ca ideile exprimate sub forma de intrebari, sa nu ma fie asemenea unor pietre aruncate fara rost, ci sa devina parti ale unor constructii care mai de care mai minunate, inalte, cu pretentii.

un mare om al antichitatii chiar si-a structurat toata opera in forma de dialoguri, vrand sa duca aceste constructii, asemeni turnului babel, pana la inaltimea divinitatii.

nu a reusit, insa vestigiile incercarilor sale incanta si azi. oamenii il considera un mare pas inainte al lor.

dialogul este o alcatuire de intrebari, intretesute cu alte mortare, cum ar fi argumente, in care fiecare parte crede ca va afla ceva.

sau macar pe cineva.

 in fapt dialogul are o structura ascunsa foarte paradoxala, alcatuind una dintre cele mai mari paradoxuri ale noastre, care , lasand la o parte ca ne departeaza de ceea ce in aparenta pretinde ca ne apropie, anume un raspuns, postuleaza din definitie ca se opun acestor iesiri care ar fi raspunsurile.

 un dialog care ar duce la ceva, ar muri cand ar ajunge acolo.

 dialogul ar disparea deindata ce ar genera un rezultat.

 caci ce dialog ar mai fi fara nici o intrebare, pozitie opusa, argument contrariu.

 niciunul.

 deci lasati dialogul sa traiasca, el este o forma foarte eleganta de a nu ajunge nicaieri.

paradoxal insa, intregul esafodaj de concepte care fac dialogul sa arate asa , elegant, inchis la toti nasturii, usor purtand o palarie extravaganta sau vreun baston cu maciulie de argint, sau altfel, purtand vreo toga rosu purpurie, sandale de piele si lauri pe crestet, sau straie negre foarte solemne, sau rosii, sau alte culori, sau dimpotriva aratand sfasiat, sarantoc, murdar, parca venit din mizeriile noastre adanci , intreg acest esafodaj este numai o constructie menita sa ascunda aspectul lui fundamental paradoxal.

ca in povestea cu hainele regelui, stii, cand toti curtenii ii spuneau regelui ce frumos este imbracat, atunci cand acesta a aparut gol in fata lor.

dialogul este deci, in opinia mea, o subtila intretesere de intrebari, pozitii, argumenteale partilor, care au un scop declarat de a ajunge undeva, la ceva, insa un scop fundamental definit de structura sa intima, de a  nu se sfarsi.

ca si lumina, daca se sfarseste, vine intunericul.

dialogul nu poate sa duca la nici un raspuns, dau conciliere, sau aflarea a ceva, cu atat mai putin a ceea ce cei care dialogheaza ar numi: ADEVARUL.

dialogul, asemenea unui sarpe mitologic, sarpele creatiei la unii, s-ar intoarce mereu catre coada sa, in incercarea de a si-o manca, initiind astfel o subtila senzatie de miscare de rotatie, de evolutie.

gandeste-te cu mare atentie la dialogurile purtate de tine si vei vedea ca asa este.

 nu revin iarasi sa arat ca toti cei care au crezut ca au dialoguri cu ceilalti, au sfarsit prin a-si da seama ca aceste avataruri ale comunicarii, nu fac altceva decat sa perverteasca rolul adevarat al acesteia.

dialogul este modul cel mai folosit dintotdeauna, atunci cand nu s-a vrut nimic, si mai ales nu s-a putut spune aceasta. niciodata divinitatea nu a ales vreun dialog cu oamenii, pentru a-si expune vreo parere. nici cei mari cu cei mici nu aleg dialogul. am ajuns insa acolo inca atunci cand nu mai au pe cine sa invoce, cand nu este strict stabilita ierarhia, cand pozitiile nu sunt suficient  precizate, se apeleaza la ” dialog”. ca la un panaceu universal.

in vreme ce lucrurile merg inainte, in felul lor propriu.

in vreme ce viata curge pe ste tot asa cum doreste .

de aceea templul propune ca unica varianta de folosinta a intrebarilor, doar calea catre raspuns. care numai la templu exista pentru fiecare.

nu fa din intrebarea ta, impletita cu intrebarea mea, un fir lung al dialogului, care va putea tese o patura deasa cu care ne vom acoperi sa nu mai vedem soarele.nu vom face decat sa ne ascundem pe noi, nu pe soare.

nu lasa pe altii care vor vrea sa te atraga in vreun asa zis dialog, sa-ti fure din identitate.

daca ti se naste vreo intrebare, este ca si cum ti s-a nascut un copil. du-te cu el la templu, pune-i un nume. acel nume pe care i-l pui va fi raspunsul tau. cel pe care-l vei afla numai acolo.

nu te duce la piata de peste sa iei carne de porc. nu ai cauta corect.

exista lumina si intuneric, cald si bine, bun si rau, mare si mic, intrebare si raspuns.

dialogul nu este intre aceste valori perene, fundamentale, este o creatura care-si revendica o speta mult mai nalta decat i se cuvine.

poate ca nu intelegi aceasta acuma.

 sigur insa vine momentul cand vei intelege ce zic eu acuma.

data viitoare vorbim despre cuvinte.

despre litere.

 despre vorbire.

 VORBIM despre vorbire.

adica vorbim despre tine si mine,

 despre ei toti, ceilalti,despre viitor.

 

 

 

intrebarile si rostul lor/ prima parte

vezi tu, eu am o teorie interesanta despre intrebari.

mai intai va trebui sa fii de acord cu mine ca intrebarea este o forma de cunostere, dialog, referentiere, cautare, dezvoltare, spune-i cum mai vrei tu, specific umana.

toate speciile vii din viata asta sau din alta viata pot avea in decursul existentei, manifestari care sa poata sa fie asimilate la ceea ce noi numim intrebare.

un caine nu se intreaba niciodata nimic. nici un uliu.

in viata lor insa, pot aparea situatii noi, necunoscute, care vor genera teama, atitudine defensiva, atentie sporita, apelul la suma de experiente anterioare, care ar putea genera un comportament adecvat situatiei cu care se pot confrunta. sau pur si simplu evitarea acesteia, tot ca urmare a unor astfel de procese. poti sesiza la un animal, mirarea, uimirea sau alte atitudini care ar putea sa para drept intrebatoare.

intrebatoare poate, ca similitudine cu ceva cunoscut, insa nu intrebari.

daca aceasta scurta argumentare care nu are nici un fel de pretentie sau note de subsol, ori crestomatie atasata, iti este de ajuns pentru a situa discutia in sfera strict umana, atunci putem sa incepem discutia despre intrebari si rostul lor.

stiu, vei  remarca faptul ca de cand lumea si pamantul, de cand litera si cuvantul, intrebarea este ca o haina pusa unei insiruiri de cuvinte, care le da o anumita alura.

ca tot de atunci, tot felul de oameni, institutii, zei, sfincsi, preotese, intelepti, regi si multi multi altii asemenea acestora, au cautat sau au pretins a cauta intelesul intrebarii. au adaugat intrebari celor existente, atunci cand tot ceea ce au putut face a fost aceasta.

prin chiar o intrebare, ca sa alcatuiasca un calambur perfect:

” ce este intrebarea?”

totodata ai putea sa -ti imaginezi cu usurinta existenta a tot atatea raspunsuri, cate persoane au destinat timp si resurse acestui parcurs.

vezi tu, eu cred ca intrebarea este una dintre acele caramizi, ca sa nu zic pietre, care stau la baza alcatuirii noastre ca fiinte umane. ca ea a aparut deodata cu litera, cu cuvantul, cu vorbirea.

ca a intruchipat dintru inceput, o atitudine alta decat acceptarea. alta decat atitudinea animalica, fara a folosi acest cuvant cu sens peiorativ, in fata vietii, a celor de jur imprejurul fiecaruia.

eu cred ca atunci cand oamenii au descoperit fiinta intrebarii, caci imi ingadui, de dragul unui discurs plastic, sa consider intrebarea ca avand un fel de fiinta a ei. sau o jumatate de fiinta, intregita printr-o alta jumatate de fiinta, raspunsul ei.

in mod paradoxal, cuvantul care denumeste expresia pe care o disecam noi acum , este de gen feminin: o intrebare, doua intrebari. ar fi semn ca este o jumatate de fiinta feminina.

asta in vreme ce cealalta jumatate de fiinta, raspunsul, este mai neutru: un raspuns, doua raspunsuri. ceea ce ar sugera ca exista tot felul de jumatati.

paradoxul face ca intrebarea, care in esenta este vectorul de miscare, de explorare, de iesire in afara, in necunoscut, ofensiva, ar trebui sa fie o fiinta de gen masculin.

in sfarsit, sa nu ma abat de la ce voiam sa spun.

indiferent de ce fel de gen ar fi intrebarea, mai interesant este de vorbit despre valoarea ei de jumatate fiinta.

odata aparuta, aceasta jumatate fiinta cauta cu toata energia ei, sa se intregeasca.

cauta in toate starile, realitatile, fiintele, imprejurarile pe care le strabata, cu care se intalneste sau prin care trece, neincetat, sa-si gaseasca desavarsirea.

are ceva ce au toate fiintele, fie ele intregi sau fractionate.

 are o energie data, de cautare a desavarsirii sale.

poate de aia este inca acesta un argument al faptului ca intrebarea este pur umana ca expresie.

exista in energia unei intrebari, intotdeauna o componenta care erodeaza toate fiintele, imprejurarile, realitatile pe care intrebarea le intalneste. eroziunea nu este insa reflexiva. adica intrebarea nu se erodeaza pe ea insasi. nu.

 unele guri rele pretind chiar ca eroziunea provoaca un surplus de energie intrebarii, ca un fel de vampirism, aceasta hranindu-se din locasurile pe unde ajunge, pentru a- si putea pastra energia sa la intalnirea cu jumatatea -raspuns ce-i este destinata. nu stiu daca asa este. poate ca si aceia au dreptate.

 poate ca cei care sustin aceasta au avut intalniri cu intrebari care i-au erodat de o asemenea maniera incat s-au simtit fara vlaga, pretinzand ca intrebarea e de vina.

 am putea pune aici un numar excesiv de mare de intrebari, la a caror simpla recapitulare, ti-ai da seama ce grozava poate fi aparitia lor in viata noastra.

oameni au murit din cauza unor intrebari.atat pentru ca nu au gasit raspunsul la vreo intrebare, cat si atunci cand au gasit un raspuns gresit, sau neacceptat de semeni, desi era corect

imperii au decazut din acelasi motiv.

moduri de gandire care au stralucit milenii, pretinzand ca au gasit raspunsul la vreo intrebare, au disparut exilate in vreun manual de istorie veche, care descrie pentru cei care au timp sa-l parcurga, iluzia acelora si greseala lor.

religii au avut aceeasi soarta. este plina lumea noastra de vestigiile lor.

cel mai interesant mod de abordare a unui intreg format din intrebare-raspuns, este atunci cand acesta este considerat: ADEVAR.

atunci cand cei care manuiau raspunsul la vreo intrebare, aveau sau au putere de a raspandi aceasta, proclamau raspunsul gasit, ca adevar.

mai sunt unii care zic ca adevarul este o expresie a sacrului, chiar sacrul insusi.

delicata chestiune.

despre ea in alta discutie.

cert este ca nu s-au gasit pana acum nicaieri si niciodata semne ca vreo fiinta tip zeu, dumnezeu, sau alte manifestari asemenea, din domeniul sacrului, sa puna vreo intrebare undeva, cuiva, vreunui om.

 de unde s-a dedus ca ei, acestia, stiu totul atat pentru ei, cat si pentru noi.

 si ca deci intrebarile, atatea cate avem, ar trebui puse acolo.

 si ca raspunsurile vor veni negresit tot de acolo.

 acum sau aiurea. de inteles sau de neinteles pentru noi.

 asta a fost la inceput.

 dupa care am mai dat jos dintre acestia, si  i-am facut asemenea noua.

 am mai lasat doar cativa sus, sa nu ramana gol de tot.

am luat tunetul, mare zeu odata si l-am degradat la categoria fenomen meteo.

 am luat focul, cel mai mare intr-o vreme si l-am facut prieten noua, dusman altora .

am laut apa de unde fusese pusa si am pus-o la munca.

ce-i drept, mai sunt unii care stau acolo sus, cine stie, poate le va veni si lor vremea sa se apropie si sa fie folositor la ceva. de exemplu sa ne puna ei noua vreo intrebare. nu ca am sti noi raspunsul.

 dar asa ar deveni de-ai nostri.

folosul intrebarii?

tare intrebarea asta. nu stiu ce sa zic. istoria este plina de foloase aparute ca urmare a unor intrebari. cred ca primul folos al intrebarii este raspunsul.

 cred ca o intrebare despre care s-ar putea spune fara gresala ca nu are raspuns, ar fiu un grav accident.

aa, desigur sunt intrebari care nu si-au gasit raspunsul pana acum. noian de intrebari. chiar primele intrebari inca nu au raspuns. dar nimeni nu a cutezat a gandi ca ele nu vor avea raspuns niciodata.

vezi tu, aici apare clar caracterul vremelnic al celui care pune o intrebare, care chiar o creaza, fata de caracterul poate vesnic, al acestei intrebari.

 vezi ca nu am exemplificat tot discursul cu nici o intrebare in afara celor doua legate de intrebare.

cei de la templu, daca vei ajunge pe acolo, canta in fiecare zi, niste intrebari.

fiecare om cu care te-ai intalni vreodata, va fi in stare sa-ti recite nenumarate intrebari, ale lui sau auzite pe aiurea.

pe tine insuti, daca te cercetezi, esti plin, intr-o parte a ta, de intrebari

 nu uita ce ti-am spus: intrebarile au un caracter coroziv fata de vecinatati.

uneori ne umplem de intrebari, crezand ca asa scapam de gol. niciodata.

 cand aflam acestea, de multe ori suntem prea erodati. de intrebarile insele.

ai grija, te rog, si, cerceteaza-te temeinic, fa curatenie inlauntrul tau si arunca orice intrebare care nu este a ta. nu cara pietrele altora. nu merita.

in nici un caz nu merita toate.

 pastreaza numai intrebarile tale.

 si poate pe cele mai importante, al caror raspuns ar insemna pentru tine un nou inceput sau schimbarea.

 restul arunca-le.

 ele nu vor muri.. intrebarile is au viata lor destinata a fi intr-atat de lunga, exact pana se intregesc cu un raspuns.

imediat ce vei arunca o intrebare aiurea, se vor arunca vreo doi trei aspura acesteia, sa si-o treaca la sumar

poate pana-si fac si ei curatenie.

oricum pe tine nu te intereseaza. mane vom vorbi despre intrebarile si rostul lor la templu.

 vom vorbi despre cum a aparut palatul

pana atunci, nu te intreba prea multe.

 

cel care are alta parare in fata celor proppuse aici, are rezervat un loc la  o discutie despre aceste lucruri, sau altele. oricand.

 

 

 

naluca/ prima minune

 „cine esti?” 

” de unde esti?”

 „esti?”

” sau doar delirez?”

 „sunt oare obosit?”

” ma apropii de sfarsit?”

nimeni nu raspundea.

parca linistea era mai mare ca intotdeauna.

sunetul apei care se revarsa nu se mai auzea

aerul capatase un fel de grosime , parca se golise de toate sunetele pentru a-l lasa pe batran sa se auda gandind.

caci nu vorbea cu glas tare. gandurile sale acoperisera cu zbuciumul lor zbuciumul apei.

gandurile sale acopereau cu lumina lor, lumina soarelui.

 o lumina interioara facu ca gandurile sa se auda mai tare.

in acel moment parca naluca se uita exact la batran.

 in mintea acestuia, naluca se uita la el.

il studia. incerca sa-i comunice ceva. ” CE?”

poate ca va afla vreodata. poate ca nu.

 cazu intr-un fel de somn adanc. in somn visa ca trecusera zile in sir, in care el dormea pe marginea apei, trecand peste el rasarituri si apusuri , spectacole inimaginabile, la care el nu mai lua parte ca intotdeauna.

parea ca in vis parca le vedea aievea. nu stia cand se va trezi.

se trezi brusc, lumina era deasupra sa, probabil la mijlocul unei zile.

nici urma din tot ceea ce visase. nu mai voia sa vada acea naluca. nu mai voia sa -i comunice nimic, nu-i mai trebuia.

 dar daca va mai veni? avea credinta aproape materiala ca nu va mai veni.

 incepu sa se gandeasca la cele intamplate

 oare se intamplasera aievea sau erau plasmuiri de minte de om batran, aflat in pragul plecarii, singur, uitat de ai sai(  care poate ca-l credeau plecat deja, vreun starv mancat de animalele desertului), carora ei credeau ca nu le mai poate face nimic. nu le mai poate da nimic. deci nici e lui.

incepu sa se uite mai atent la spectacolul apei care curgea si sa-si puna ordine in ganduri.

parea ca stie de ce curge apa. parea ca aflase ca soarele este acelasi de fiecare data.

 parea sa stie ca pamantul este mare si este pentru toti.

parea sa stie ca oamenii se vor inmulti mult mai multi decat erau acuma.

si ca vor trai alaturi de femeile lor, de animalele lor de pamant, de apa  sub soare.

 doar ca el trebuia sa le dea inca ceva pe langa acestea.

credea ca le va putea da ceea ce primise el in visul sau.

incepea ziua minunandu-se de ceea ce vedea inaintea sa. un nou inceput.

vedea ca un fel de dans acuma, acest spectacol. incerca sa-i gaseasca asemanari cu viata sa.

apa era imbratisata de razele soarelui dupa cum el isi imbratisase femeile. la fel cum el isi imbratisase copii.

apa se transforma asemeni aurului. femeile pe care el le imbratisase se transformau asemeni aurului care le acoperea chipul. chipurile copiilor sai, atunci cand ii imbratisa, se transformau parca in chipuri de aur.

apa tasnea parca din piatra. curgea pe pamant, pana catre departe,curgea mereu pana nu se mai vedea.

parca venea pentru a pleca. nu pentru a ramane.

oamenii toti se nasteau din femei, si femeile din alte femei. veneau ca sa plece.

nimeni nu venise ca sa stea. asa era dintotdeauna.

soarele incepea urcusul de jos, se juca cu apa intr-un spectacol minunat, se urca in sus, devenea mai stralucitor, mai dogoritor, se consuma parca, apoi usor cobora catre culcare. pleca si el, cel care stralucise , dand stralucire. care se incalzea dand caldura.

 oamenii la fel. se nasteau , se jucau cu femeile lor, se faceau mari. s

e faceau mai puternici. si mai puternici.

apoi se plecau de greutatea puterii adunate. se infrigurau de prea marea caldura avuta. si plecau.

 mai observa batranul ca parca  soarele pleca, cam in acelasi fel tainic cum venea.

din pamant, in pamant, trecad printr-un tainic spectacol cu apa, miracolul trecerii sale pe aceasta lume.

facand fiecare zi ca un nou inceput.

el insa revenea mereu la fel.

 oamenii veneau, se jucau tainic cu femeile lor, se faceau puternici, prea puternici, apoi se slabeau de prea marea lor putere si plecau.

 aici aparu prima minune:

” SOARELE VENEA MEREU EL INSUSI A DOUA ZI. OAMENII VENEAU MEREU ALTII LA JOCUL MIRACULOS CU APA. SAU CEL PUTIN PAREA CA SUNT MEREU ALTII. FII CELORLALTI.

DAR DACA NU ESTE ASA CUM GANDESC , CI FIUL ESTE ACELASI CU TATAL, SI JOCUL ESTE ETERN?”

aeasta a fost intaia data cand batranul intelese ceva din ceea ce ii spusese naluca.

zambi intaia oara dupa mult timp. zambetul ii umplu de stralucire de aur chipul.

parca o clipa o vazu iar urmarindu-l, de data asta din departare. parea ca nu mai este asa de suparata si ca nu mai vrea sa-i spuna nimic.

II SPUSESE TOTUL. RAMANEA CA EL SA-SI ADUCA AMINTE. CA EL SA INTELEAGA. CA EL SA TRANSMITA. CELORLALTI. TUTUROR.

ceea ce el paru sa inteleaga n acele momente il umplu de o energie si de o bucurie pe care nu o mai simti pana atunci

se simti implinit

abia acum intelese de ce nu plecase inca dintre ai lui

de ce mai ramasese acolo, fara ca acestia sa stie de el

soarele este unul si acelasi dupa cum si noi suntem toti unul si acelasi.

fii lui cei multi sunt toti totuna cu el.

si fii acelora vor fi totuna cu aceia, deci si cu el.

atunci intelese ca el este una cu toti cei care plecasera vreodata din aceasta lume, sau cu cei care vor veni.

 intelese de ce este soarele unul singur.

 si de unde trebuie sa incepem fiecare in viata.

isi aduse aminte ca naluca nu -i vorbise niciodata.

 intelese acum ca fusese adus acolo, fusese rupt de ai sai, pentru a putea ntelege.

 dar daca nu ar fi inteles?

 nu se putea.

in seara acelei zile, soarele ii dadu o noua viziune.

lumina de la apus parca il indemna sa incerce sa transmita celorlalti ceea ce vazuse.

 ceea ce aflase. ceea ce-i spusese naluca.

se vazu pe el incercand sa vorbeasca unor copii ai sai care parca-l intrebau disperati:

” de ce nu vorbesti cu noi? de ce taci?”

el vorbea strigand catre ei cuvinte pe care ei nici nu le vedeau.

va putea sa le transmita ceva din ce-i spusese naluca?

cartile noptii/ inteleptul

inteleptul slujise la Templu

fusese gasit pe treptele Templului

demult.

era copil.

era mut.

si surd

l-au luat sa ajute pe langa ceilalti.

copilul invatase pe de rost, in felul sau surdo-mut, toate cele care se petreceau la Templu.

ritualurile, toate cele pe care le putea copia, fara a da de inteles poate, ca le-ar fi patruns sensurile.

era un companion perfect.

nu vorbea niciodata. nu auzea nimic din cele care se spuneau in jurul sau.

lumea de la Templu isi dorea, dupa cativa ani pe care acest copil ii petrecuse acolo, sa faca toata activitatile in compania acestuia.

marele preot dintr-un an, care lucrase mai mult cu copilul, ajuns acum adolescent, vorbind cu ceilalti intr-o imprejurare, il porecli pe acel copil ” inteleptul”

” un om care poate sa invete cat a invatat acesta, fara a avea aceste doua mijloace ca simturi, pe care noi toti le consideram daruri supreme ale fiintei, cu siguranta este mult mai intelept in cele pe care le stie, decat oricare dintre cei care le-au invatat cu auzul si darul vorbei ca ajutoare”

” asa este”, ” ai dreptate”, au zis unii dintre ceilalti.

 unii pentru ca au inteles mesajul trimis de preot.

 altii pentru a arata supunerea.

altii pur si simplu

 alti n-au avut o parere.

cert este ca dupa aceasta intamplare, il porecleau si intre ei insa il si ” strigau ” astfel.

strigatul era ceea ce inteleptul, cum ii vom spune mai departe, din respect pentru Templu, putea sa vada pe fetele celor care-i cereau in vreun moment ajutorul.

trebuia sa te vada ca sa te auda.

trebuia sa il vezi ca sa-i vorbesti.

vazul luase subtil locul lasat gol de celelalte simturi lipsa.

nu putea vorbi in spate.

mai intai ca nu putea vorbi, apoi ca trebuia sa-l vada pe cel cu care vorbea.

nu putea  auzi ceea ce se vorbea in spate.

poate ca era asa cum multi dintre noi ne dorim ca ceilalti sa fie:

 sa se uite in ochii nostri atunci cand ne vorbesc, sa ne uitam in ochii celorlalti, cand le vorbim.

sa nu auzim ce se spune pe la spatele nostru, sa nu vorbim pe la spate caci poate ca cel despre care vorbim , neauzind, nu pune valoare pe aceste lucruri.

dupa ce a inteles de la ceilalti ca i se va spune inteleptul, a inteles ca increderea si stima pe care aceia i-o aratau astfel, trebuia intoarsa cu dobanda.

 deveni mai atent la cele dimprejurul sau, ajuta mai mult pe toti dimprejurul sau.

intelese ca ar trebui sa faca ceva in plus si se apuca sa invete scrisul.

 cand a spus aceasta preotilor, acestia au glumit zicand:

” nimic la Templu nu este scris”

” toate alcatuirile, ritualurile, regulile, imprejurarile de la Templu sunt stiute pe de rost de cei din Templu”.

 „nu exista o cinste mai mare decat aceasta pentru slujitorii Templului”

” la ce ar trebui cele scrise la Templu? noi facem totul aici si stim totul”

nu a zis nimic inteleptul.

dealtfel nici nu putea sa vorbeasca , si apoi la ce bun sa le explice acelora care erau atat de vehementi, mandri si nestramutati in argumentele lor?

ei aveau dreptate.

el  avea o viziune.

si dorea sa faca acest lucru.

a inceput sa consemneze minutios tot ceea ce se petrecea la Templu.

nimeni nu banui la inceput acest lucru.

 toti au crezut ca inteleptul si-a uitat nebuneasca si inutila idee.

 il pretuiau la fel ca inainte.

 vazura un anume comportament usor mai sters si mai discret decat in zilele de dinainte.

” s-a maturizat”

” incearca sa fie mai aproape de ceea ce nu va putea fi niciodata”
” preot nu poti fi fara sa auzi si mai ales fara sa vorbesti”

” preotul trebuie sa aiba toate darurile”

scrise cativa ani la rand aceste lucruri

in fecare noapte acesta scria cate putin.

 nu se grabea.

nu avea de ce

 le-a adunat in niste alcatuiri ca niste carti, pe care nu stiu cum sa le puna, si le stranse in niste cufere mari din lemn.

 acestea devenira din ce in ce mai multe, inteleptul din ce in ce mai batran.

din ce in ce mai posomorat.

” obosit”,

ziceau preotii mai tineri

 ” trist pentru ca nu a putut deveni preot”

ziceau cei mai in varsta.

intr-o zi, inteleptul nu mai aparu dimineata, ca de obicei, la activitatile din Templu.

preotii trimisera sa-l cerceteze.

„vai, vai, vai” venira vaitandu-se  la intoarcere

” a murit” zise marele preot fara sa astepte vreun raspuns de la cineva

” el nu a lipsit niciodata”

” vedeti sa i se faca cele de cuviinta”

” noi avem azi de oficiat inceputul”

 ” calatorii nostri asteapta de la noi sa ne indeplinim ritualul”
” templul este pentru acestia”

dupa ritualul de dimneata, marele preot fu invitat in incaperile in care statuse inteleptul.

fara vreo vorba, acesta se duse agale, zicand scurt insotitorilor

„stiu!”

” ce stii?” intrebara acestia

” ceea ce vreti voi sa vad acuma, eu stiu”

mergeau si nu mai avura timp de raspunsuri.

 ajunsera in incaperile inteleptului, care erau pline de lazile incarcate cu scrierile acestuia.

” v-am zis ca stiu”

” eu stiu totul”

 ” acesta este darul inteleptului pentru Templu.

 asa si-a folosit el darurile cu care a fost inzestrat in viata fiind”

” luati aceste lazi si puneti-le langa cele mai de pret daruri ale Templului.

 timpul ne va spune daca acest dar reprezinta un raspuns pe care acum noi nu-l stim. sau, cine stie, poate vor reprezenta un nou inceput atunci cand altul nu va mai fi”

” cum se pot talmaci acestea?”, intrebara ceilalti.

” noi suntem aici dintotdeauna si vom fi intotdeauna”

 ” Templul este pentru oameni.

atata timp cat ei, oamenii au nevoie de inceputuri si de raspunsuri la intrebarile lor, Templul nu va pieri”

” adevarat este ce zici tu, dar nici ce am zis eu nu este minciuna”

” doar ca este un raspuns care nu este al zilei de azi si nu este al vreunui om”

 ” este un raspuns pentru Templu si pentru toti oamenii”

” niciun om nu ne-a intrebat pana acum ceva legat de toti oameni”

” de-aia nici nu am avut acest raspuns”

” cand vremea va veni, poate ca inteleptul ne va calauzi cu cartile lui”

cascada de vorbe rele

apa intra in templu.

in coridorul imens construit din stalpi masivi care sustineau in 4 coloane paralele, o bolta masiva deschisa ingaduia soarelui sa se imperecheze cu suvoiul de apa care iesea din albia de piatra galbena, curgand apoi catre oras.

ritualul zilnic era savarsit cu un anumit fel de solemnitate, in prezenta  unei mase mari de calatori.

ritualul dadea celor care participau ca o atingere sacra care apoi le dadea , fiecaruia dintre calatori, un nou inceput, daca aceasta era dorinta aceluia, fie raspunsuri la propriile intrebari, atunci cand acestea existau.

este clar ca fiecare calator venea la Templu atunci pentru a gasi raspunsuri la intrebarile proprii.

aveai o intrebare? doreai un nou inceput?

calatoreai la Templu.

ajungeai acolo. ti se indeplineau dorintele?

fac acum o poveste in poveste. iata:

in chestiunea legata de existenta Templului, raspunsul dat este intotdeauna DA!

cine-l da? martorii.

 cui il da?

urmatorilor martori.

caci dupa cum si noi am marturisit si  voi veti marturisi.

marturia este sensul existentei Templului, dincolo de existenta sa.

buuun.

 un calator dintr-o tara indepartata aude legenda de la un Martor.

 care spune ca viata lui este marturie chiar pentru ce spune.

acest om dintr-o tara indepartata aude ca exista un loc in care poate cere un nou inceput pentru viata lui

” adica as putea sa cer o casa mai mare, caci cea pe care o am nu este suficienta.

suntem saraci si aceasta trebuie sa fie altfel”

” adica nu am copii in acest moment si tare mi-as dori sa am doi copii frumosi ca soarele, care sa ma ajute la batranete, sa-mi fie sprijin”

” as vrea ca tatal meu sa fie sultan ia eu sa fiu fiul sultanului. sa pot sa fiu fericit in ziua in care voi putea sa urmez tatalui meu ca atotputernic la carma acelui oras”

intelegand el, acela, cele mai mari lucruri care s-ar putea schimba in viata lui, capata imediat o dorinta inezistibila de a pleca intr-acolo.

nimic dintre acestea care el le gandea nu se regaseau in legenda spusa de martorul care plecase sa dea marturie despre legenda mai departe.

 nu mai avea cum sa-l intrebe, dar ce, el nu stia ce ar vrea ca noi inceputuri?

trebuia sa-l intrebe ceva pe acela?

 nu. ceea ce aflase din legenda il umpluse de o noua si minunata perspectiva.

 aceea de a incepe din nou viata.

si raspunsuri se dadeau la templu!

 pai cine pe lume nu-si doreste raspunsuri intreaga sa viata.

ia sa vedem:

cine sunt?

 de unde vin?

 unde ma duc?

 de ce sunt asa de scund?

 sau de ce sunt bruneta?

 de ce sunt asa de saraca?

 de ce nu am si eu aia?

 sau aia?

infinite intrebari care sunt ca un fel de imbracaminte a sufletului.

o imbracaminte care din ce se face mai rigida, incearca sa sufoce viata ce se ascunde sub ea.

acesat este motivul care impinge pe oricine sa caute raspunsuri.

intrebarea este ca o saminta dintr-o planta pe care atunci cand o sadesti ti se pare buna, insa planta care creste s-ar putea sa te otraveasca.

iti aduci aminte de cartofi?

intrebarile acestea si evolutia lor, potentialul otravitor pe care-l au atunci cand sunt lasate sa creasca fara a raspunsuri care sa mai usureze sufletul , fac pe cel care afla legenda templului , sa doreasca in mod irezitibil sa plece.

SA FACA ACEASTA CALATORIE, SINGURA PENTRU CARE SIMTE CA A TRAIT, PENTRU CARE MERITA SA TRAIASCA, CARE-I VA DA SENSUL VIETII LUI DE PANA ACUM SI CEA VIITOARE.

 calatorul devine acum folositor siesi.

” abia acum stiu de ce toate acestea! pana acum traiam cu un fel de confuzie, cu intrebari care apareau zilnic, uneori incurcand tot ceea ce credeam pana atunci!

vreau sa fac aceasta calatorie.

calatoria devine vehiculul vietii acelui calator, vehicul miscat de energia legendei.

nu a Templului,  caci pe acesta calatorul nu l-a vazut.

 a legendei.

de unde aceasta energie a legendei?

 pai de la vietile martorilor celor fara numar,  care au preluat-o si au transmis-o.

daca tu, cititorule, nu esti de acord cu ce zice  povestea de fata, adu-ti rogute aminte de MOS CRACIUN.

asta ca sa nu intram in alte camere unde nu am fost poftiti inca.

deci legenda transforma viata calatorului intr-o calatorie.

 in dorinta de a merge.

dorinta de a merge, departe de a fi vreuna dintre dorintele noastre, ale celor mai multi,  este de fapt dorinta de baza a fecaruia.

 totul merge. timpul. viata.lucrurile. oamenii.soarele.

un filozof antic a fost atat de fermecat de acest lucru fumdamental , incat l-a trasformat intr-o vorba magica, care in greceste se transrie ” PANTA RHEI”, adica totul merge, curge.

iarasi nu esti de acord cu mine. atunci incearca ce m-a invatat pe mine acela care a zis acestea:

intra de doua ori in aceeasi apa a aceluiasi rau.

„stiam eu ca asa vei zice!”

calatoria odata inceputa, devine ca o armura care protejeaza pe calator de primejdiile calatoriei.

vezi tu, exista multe primejdii in viata aceasta, in calatoria fiecaruia.

intr-o vreme foarte indepartata, oamenii, au invatat sa puna o piatra peste alta si astfel sa-si faca  ziduri, camere, morminte.

din ce in ce mai mari din ce in ce mai multe.

ziduri sa le apere calatoria si legenda, camere sa le apere somnul si dragostea, morminte sa le apere …..

sa le apere si acestea ceva.

 piatra s-a folosit pentru aparare.

 ciudat, in timp ce invatau sa foloseasca piatra, au invatat sa foloseasca si cuvintele.

 mai faceau un zid, mai faceau o poveste.

mai faceau o camera, mai faceau o poezie de dragoste.

mai faceau un mormant, mai faceau o credinta, un ritual, un bocet.

astfel incat piatra si cuvintele s-au dezvoltat in vremuri stravechi impreuna.

 unii zic ca s-au dezvoltat asa de bine impreuna, incat erau gata gata sa alcatuiasca o amenintare pentru cei care locuiau deasupra.

 acestia s-au uitat inspre in jos, au gandit si au zis:

„prietenia dintre pietre si cuvinte este o amenintare pentru noi”

sa facem ceva ca ceea ce construiesc ei acum sa nu se mai poata.

 si asa, zadarnicind cuvintele, au daramat turnul.

 cum care turn? turnul babel.

au zis dupa aceea.” acum este gata acest lucru.

insa oamenii vor regasi armonia aceasta dintre pietre si cuvinte si vor ameninta cerurile.

trebuie sa gasim ceva care sa faca aceasta lucrare zadarnica in locul nostru”.

 si au gasit. apa

 apa care sapa piatra.

 si cuvintele rele, ale caror suvoaie, din ce in ce mai multe, vor sapa in legendele, poeziile, bocetele, ritualurile cele alcatuite cu cuvinte bune.

tot ceea ce oamenii au adunat de cand construiesc cu pietre si cuvinte, ceea ce ei denumesc civilizatia lor, trebuie erodat de ape si cuvinte rele.

 asa au alcatuit cascada de vorbe rele.

 aceasta cascada aduce toate vorbele rele pe care le spun, soptesc, arunca, scriu, recita, tiparesc, oamenii, cu sau fara stirea lor, intr-un singur suvoi.

 acest suvoi spala necontenit constructiile de piatra si vorbe bune adunate in decursul timpului la civilizatie.

 si le spala. si le transporta infinitezimal, in neant

 si le erodeaza catre nimic.

 vorbele rele sunt o apa care se genereaza continuu.

 care lucreaza continuu.

 blestemul nu poate fi intrerupt.

 poate chiar ca asa a fost dintotdeauna.

 ce le mai ramane oamenilor de facut?

sa construiasca mai departe.

 sa puna piatra peste piatra.

si poezie peste poezie.

 si poveste peste poveste.

 si bocet peste bocet.

de ce?
pentru ca aceasta cascada de vorbe rele sa aiba ce eroda fara a reduce cu totul la tacere civilizatia.

asta in cazul in care nu se tine cont de faptul ca unii au zis ca apa poate sa aiba un rol mantuitor.

pentru a incurca si mai mult lucrurile.

nu pentru a da vreun raspuns, cui pentru a crea noi intrebari.

 care sa sufoce sufletul fiecaruia.

„OARE APA NU ERA CEA CARE LA TEMPLU, IMPREUNANDU-SE CU SOARELE, GENERA INCEPUTUL?”

„da, dar cu soarele, in camasa de piatra a Templului, sub ritualul oamenilor”

te rog, nu redu totul la ” oare nu era apa si la templu?…. ar fi pacat”

ce nu se vede/ ochii printesei

in viata fiecaruia exista lucruri.

exista oameni

 exista ocazii

toate acestea impreuna cu multe altele, alcatuiesc ca un fel de decor.

 pentru ca lucrurile, oamenii, ocaziile sunt in general elemente care sunt de natura exterioara fata de noi nsine

adica NU NE apartin.

lucrurile nu ne apartin niciodata. din cele mai vechi timpuri se stia asta si se stie inca.

oamenii, adica ceilalti, nici ei nu ne apartin.

nu ne-au apartinut niciodata, nu ne vor apartine niciodata.

 ocaziile, asisderea celorlalte elemente de decor, nu ne apartin.

 nu sunt ale noastre.

pai”

” eu am o casa mare”, ar zice un calator

” eu am doi copii frumosi ca lumina soarelui” ar zice un altul

” sunt fiul Sultanului nu stiu care”, ar zice altul

” desigur”  ar putea raspunde unul mai invatat care sa dea astfel dreptate acelora, ” asa este. aveti, aveti, aveti”

” hmmmm”, se auzi un glas care vine greu ca o lovitura peste un castel de carti de joc, care se prabusesc imediat, dovedind ceea e sunt: carti de joc, si intarind ceea ce se stie:

 nu se poate face un castel din carti de joc si acesta sa dureze

” ia mai ganditi-va asa:

tu, cel dintai care te-ai laudat cu casa pe care o ai, te rog sa raspunzi la urmatoarea provocare:

esti singurul care are o casa mare sau singurul care are aceasta casa mare?

iarai tu, cel de-al doilea, raspunde rogu-te la cea de-a doua provocare:

esti singurul care ai doi copii frumosi ca lumina soarelui? sunt ei numai copii tai?

in ceea ce te priveste pe tine, cel de-al treilea, gandeste rogu-te ca e plin pamantul de Sultani.

orasul in care tatal tau este sultan este un oras mic, iar el este un sultan mare al unui oras mic.

stii oare cate orase sunt pe lume?”

cei trei care credeau ca aveau, aveau, aveau, ramasera putin descumpaniti, oarecum pe ganduri.

nu aveau un raspuns pentru provocarea aceluia care indraznise a-i provoca, insa inlauntrul lor inclinau catre a-i da dreptate.

ceilalti martori, calatori pentru ei, martori pentru noi, deloc intamplator aflati impreuna cu acestia care avusesera acest dialog, aflati deci neintamplator in piata folositilor, urmareau cu atentie desfasurarea dialogului.

 unii pentru ca ei credeau ca vor gasi raspunsuri.

 altii credeau ca cel care vorbise impotriva celorlalti le-ar putea raspunde lor la niste ntrebari.

ceilalti, cei mai multi, gandea intrutotul precum cei trei. ” avem, avem, avem”

zise mai departe acela:

eu cred acestea: nimeni care se poate sa fie cu ceva sau cineva din viata lui intr-o relatie pe care o poate  conjuga si explica cu ” a avea”,

 adica” am aia, am ailalta, am atata, am atatea, sau nu am aia, nu am atata, nu am totul, nu am…, sau am….”,

de fapt este asemenea celor trei tovarasi ai nostri din povestire.

adevarul despre noi, calatorii, martorii, oamenii, este acesta:

tot ceea ce nu putem avea, dar suntem , aceea suntem

tot ceea ce putem avea, dar nu suntem, aceea nu suntem.

” complicat, nu inteleg”

 se auzi din multime un glas care-i facu pe aproape toti sa se uite dincotro venea acel glas.

” ai dreptate sa nu intelegi.

am spus ceva ce nu poate fi inteles cu nimic din ceea ce ai.

nu poate fi inteles daca stai in vreo casa din acelea mari de mai devreme.

nu poate fi inteles daca ai vreo doi sau mai multi copii care sunt frumosi ca lumina soarelui.

nu poate fi inteles chiar daca esti fiul sultanului.

tot ceea ce avem, nu suntem, dar poate fi vazut de ceilalti, care vor crede ca asa suntem

” am o casa mare si deci sunt bogat!”
” am doi copii si deci sunt foarte fericit ca tata!”
” sunt ful sultanului si imi este totul cu putinta, mie ca fiu al tatalui meu!”
pai atunci va intreb eu pe toti:

” ce cautati aici? de ce nu sunteti la casele voastre mari sau mici? curate sau insalubre?

de ce nu sunteti langa copii vostri acum?

unde este tatal vostru sultanul , cel mai puternic tata al carui fii sunteti?”

toate acestea nu sunt niste raspunsuri la ceea ce cautati.

nu sunt niste noi inceputuri la care aspirati.

ati venit dupa aceste raspunsuri si inceputuri, miscati intr-aici de o legenda a unui Templu, care are raspunsuri si inceputuri pentru toti si pentru fiecare, asa-i?”

poate acum veti intelege ca tot ceea ce aveti, veti avea sau nu aveti, nu veti avea, nu sunteti voi.

 voi sunteti altceva.

„aha, cred  ca inteleg”

” ia sa vedem?”
” daca am ceva sau nu am nimic este acelasi lucru”

” in parte poate sa fie si asa cum zici tu despre tine”

de fapt nu” ai o casa” , ci folosesti ceea ce este sau nu o casa.

nu” ai doi copii” ci folosesti faptul de a fi parinte pentru a indeplini acest tel care sunt copii

nu” esti fiul sultanului” ci ai putea vreodata sa folosesti, asta daca toate lucrurile merg bine, ai putea sa folosesti faptul ca sultanul este tatal tau, petru a fi tu insuti un sultan vreodata. sau nu”

tot ceea ce credem ca avem, in fapt doar folosim.

si acum iata ceea ce este cel mai greu dintre toate:

” TOT CEEA CE SUNTEM REPREZINTA CEEA CE ALTII POT FOLOSI DE LA NOI”

putem vorbi despre a folosi si a fi folosit.

folosim casa, oamenii, ocaziile.

suntem folositi de aceleasi elemente.

ce folosim?

 cum ne folosesc?

asta este ceea ce nu se vede.

 se zice ca la templu exista o printesa ai carei ochi puteau sa vada la fiecare calator ceea ce este.

 astfel acela capata raspunsul sau sau un nou inceput.

printesa nu se mai stie cum s-a ratacit, dar prin piata folositilor se preumbla cantarul care cantareste numai foloasele.

 si care nu minte.

prin piata se preumbla vanzatorul in cosul caruia se va gasi fructul care este dorit cel mai mult de fiecare dintre calatori.

 talerul cantarului nu se umple.

cantareste doar ceea ce nu se vede.

 cosul acelui vanzator nr are nimic in el.

se va umple cu fructul pe care fiecare si-l doreste cel mai mult.

 femeia aceea care vinde papuci, apropo de aceasta, v-ati cumparat papuci pe aici prin piata?

„si sa va mai spun ceva inainte sa ma mai intrebati voi lucruri la care nu exista raspuns:

suntem, in sinea noastra numai in masura in care devenim folositori”
” daca suntem asa si pe dincolo, insa nu putem fi folositor nimanui cu aceste inzestrari ale noastre, in fapt ce conteaza ca suntem?

cine poate sa dea marturie alaturi de mine, care cred ca sunt un om bun, daca acela nu s-a folosit de aceasta?”

” mai stai cu noi, ne-a placut mult ceea ce ne-ai povestit”, zisera cativa.

acela insa, fara a raspunde acestei rugaminti, se indeparta alene, catre vreun colt unde sa petreaca noapte ce se apropia

 

 

piata folositilor/ sosirea calatorilor

calatoria, desi fusese lunga, se apropia de final.

in drumul lor, se intalnisera cu altii care pareau a parcurge sensul opus.

” mai e mult?”, intrebau.

” nu mai e mult”

 ” cum este acolo piata? este buna? sunt oameni multi?”

” sunt mult mai multi decat veti credea voi vreodata”

” ciudat”, isi ziceau ei, ” oare de unde sa fie atat de multi, orasul nu parea prea mare din povestiri.

” daca nu mai e mult, om vedea curand cum este”

caravana a ajuns pe seara la marginea orasului. s-au hotarat sa ramana in afara orasului, caci necunoscand pe nimeni, au gandit ca e mai sigur pentru ei sa ramana in afara.

s-au aranjat, erau cu totii obositi si curiosi. aceasta combinatie, in mod ciudat, tine treaza orice constiinta.

portile orasului s-au inchis dupa apusul soarelui.

nu se mai auzea nimic dinauntru

cineva spuse o poveste pe care ceilalti o ascultau cu atentie:

„se zice ca intr-o tara indepartata,in viitor, un om care cerceta  alcatuirea lucrurilor ,

se intreba cum se face de omul crede tot timpul tot felul de lucruri, fara a se intreba despre acestea sau fara a cauta sa inteleaga buna randuire a acestora.

a gandit o stratagema

a pus intr-o cusca cinci maimute si in mijlocul custii o scara, iar deasupra scarii o legatura de banane. Cand o maimuta se urca pe scara sa ia banane, arunca o galeata cu apa rece pe celelalte care ramaneau jos.

Dupa ceva timp, cand o maimuta incerca sa urce scarile, celelalte nu o lasau sa urce.

Dupa mai mult timp nici o maimuta nu se mai suia pe scara, in ciuda tentatiei bananelor.
Atunci acesta a inlocuit o maimuta cu una noua.

Primul lucru pe care l-a facut aceasta a fost sa se urce pe scara, dar a fost trasa inapoi de celelalte si batuta.

Dupa cateva batai nici un membru al noului grup nu se mai urca pe scara.

A fost inlocuita o a doua maimuta si s-a intamplat acelasi lucru.

Prima maimuta inlocuita a participat cu entuziasm la baterea novicelui.

Un al treilea a fost schimbat si lucrurile s-au repetat.

Al patrulea si in fine al cincilea au fost schimbati.

In final, omul a ramas cu cinci mainute care, desi nu primisera niciodata o baie cu apa rece, continuau sa loveasca maimutele care incercau sa ajunga la banane.

Daca ar fi fost posibil ca maimutele sa fie intrebate de ce ii bateau pe cei care incercau sa se catere pe scara, raspunsul ar fi fost

 “Nu stim. Lucrurile intotdeauna au fost asa aici…”
Iti suna cunoscut? oamenii fac asemenea maimutelor acelea nenorocite.

asa au ajuns sa creada in tot felul de lucruri zicand

” nu stim. lucrurile au fost dintotdeauna asa aici…”

calatorii din caravana se cam dusesera la culcare in timpul povestii. cel care povestea nu era un prea bun povestitor si apoi nu prea avea povesti interesante. ce sa invete de la el.

” foarte interesant, trebuie ca acel om era un mare invatat daca a aratat acestea”

” aiurea”, zise povestitorul,” un vecin l-a parat ca la el in curte este o hoarda de maimute care fac mare galagie si cu care acesta se poarta ciudat.

Sultanul a ascultat plangerea vecinului si a zis ca dintotdeauna cand era suparat:

„sa i se taie capul, pentru ca nimeni altcineva sa nu mai chinuiasca animalele”

„pai si cum am aflat noi povestea? „intreba mai curios acesta, caruia raspunsul Sultanului ii dete fiori

” nu am aflat-o. nu o vom afla niciodata.”

 ” de ce?” se repeta mai aspru intrebarea. doar ce mi-ai spus-o.

” nu stim. lucrurile au fost dintotdeauna asa aici…”

 ” la rasaritul soarelui vei avea alte treburi. am venit aici intr-o piata mare”

” are vreun nume/ renume piata asta?”

” i se zice piata folositilor”

 ” cum? ce nume ciudat? si parca vrajit. are vreo poveste acest nume?”

” nu stim. lucrurile au fost dintotdeauna asa aici…..”

poarta din spatele castelului/ piata folositilor

castelul  fusese gandit sa-i apere pe stapanii si locuitorii sai, precum si pe orice oaspete, de tot felul de evenimente, sa ofere protectie si in acelasi timp sa ofere celor din afara protectie fata de ceea ce se intampla inauntru.

cum ar fi sa fie  cei dinauntru deranjati in viata lor plina de tot ceea ce ei credeau ca este bun, frumos, folositor.

cum puteau cei din afara sa tanjeasca dupa ceea ce ar fi putut vedea inauntru, daca acest lucru ar fi putut fi posibil.

fusese gandit asa, insa creatorul sau il inzestrase cu 2 usi.

usa din fata, majestuoasa, plina de sculpturi, aurituri, cu canaturi mari din fier forjat in urma cu multa vreme, a carei deschidere era intradins sa fie numai inspre inauntrul palatului, usa in doua foi, care se deschideau ca doua brate mari, pline de bunatati si frumuseti promise celor care erau poftiti inauntru.

usa din spate, micuta, usor ascunsa de niste iedera care dorea sa creasca tocmai in acest scop, se deschidea numai spre inafara, fiind dintr-o bucata.

 se zvonea ca nimeni nu o vazuse deschizandu-se.

 caci ea nu era facuta sa se inchida, pentru creatorul ei, era doar usa care se inchide, dupa o miscare scurta, ca si cum ai arunca ceva pe acolo.

se zicea ca nimeni nu o vazuse deschizandu-se, pentru ca nu se stia sa fi fost ceva sau cineva scos in afara castelului, vreodata.

 de ce ? pentru ca ar fi putut spune celor din afara ce se afla inauntru.

in spatele  castelului se afla aceasta poarta mica.

parca o parte neterminata a acestuia, misterioasa, aparent fara utilizare.

de ce oare o crease intaiul stapan al castelului? constructorul si intaiul folositor al acestuia!

al castelului si al regulilor sale, al tuturor celor ce erau inauntrul sau

de la poarta mica insa( am putea zice chiar ca poarta era o parte din aceasta) se afla PIATA FOLOSITILOR

o piata in mijlocul orasului si totusi dosnica

o piata despre care este povestea noastra cea de-a doua.

calatoria pana la aceasta piata este numai pentru cei care pot sa inteleaga ceea ce voi spune mai departe:

cand vezi o persoana noua:

 in cateva minute ” vezi ”

ceva deosebit la ea ( atunci cand are acel lucru care-ti trebuie tie mai ales pentru a umple sacul vietii tale

in cam o ora iti dai seama exact

 de aceasta potrivire ( o ora poate dura cautarea disperata si unica a elixirului ce te va face sa treci mai departe)

iti ia cam o zi sa transformi

 aceste momente in singura vraja cu care creatorul te-a inzestrat , adica sa iubesti acea persoana

iti ia o viata intreaga

 ( uneori chiar mai mult, pretind unii invatati din vechime si chiar unii profeti),

 sa incerci, sa crezi ca reusesti si sa poti sa ierti acea persoana care poate ca

nu era……… nu avea….. nu putea….. nu stia……,

sau poate ca tu de fapt erai cel care a baut licoarea uitandu-se la apusul soarelui in loc sa se uite la rasaritul necesar

daca intelegi, daca traiesti, daca ai auzit despre acestea,

 daca stii ceva despre acesti patru pasi necesari calatoriei catre povestea a doua,

atunci te invit sa calatorim catre urmatoarea destinatie:

PIATA FOLOSITILOR

o dragoste incredibila/ noi

Am scris o poveste, pentru a incepe o aventura
Mergem intr-o aventura pentru a scrie o alta poveste
Asa devin lucrurile idei si ideile lucruri aievea

In povestea mea, am patru locuri in vehiculul aventurii:
DOICA
SULTANUL
AZIZ
ALYA
Fiecare dintre aceste locuri isi asteapta un ocupant.
daca esti Doica, sau Sultanul, sau Alya sau Aziz, alaturate pentru a merge in aventura
de ce este o dragoste incredibila?
Pai desi nu se scrie nimic in poveste despre dragoste, este numai despre aceasta
as putea sa fac comentarii multe aici, dar nu vreau sa plec la plimbare singur.
promit ca toate povestile pe care le voi spune sa fie pe placul vostru.
poate ca nu vor fi numai povesti