amestecul magic / mesajul

avea multe seminte adunate. langa templu se adunasera animale  care traiau din bogatia asta de ierburi rasarite din semintele pe care anna le punea in pamant, nestiind ce sa faca mai departe cu ele. le aduna, la tinea pana cand le venea timpul si iarasi le arunca in pamant. o stare de neputinta il facea cateodata sa gandeasca la intreruperea acestie miscari legate de seminte. il tinea promisiunea facuta batranului ca va dezlega profetia zeitei. si pe de alta parte si el credea in aceasta profetie. numai vazand cum animalele acelea stateau si veneau langa templu, incepu sa inteleaga ca exista un rost al acestora. al punerii semintelor in pamant. al venirii animalelor.

templul se construia inca.tinerii invatasera sa ciopleasca pietrele care intrau in peretii templului. templul avea deja acuma doua curti concentrice si incepuse construirea unui fel de tunel care sa duca catre locul unde se repeta cu fiecare rasarit se soare, miracolul inceputului.

naki aveau si ei grija impreuna cu anna de zeita lor.

anna era acum preotul tuturor. insa nu mai avea in multe momente , inspiratia care-l adusese aici. batranii parca ramasesera muti. nu stia ce sa faca pentru a le putea cere sfatul. dormise multe nopti in mijlocul lor. poate ca atat ii era dat lui sa inplineasca. batranul vanator dinaintea sa asa ii daduse de inteles,  ca va construi templul in mare parte si ca va  trece sarcinile mai departe unui altuia. facuse deja mult mai mult. avea un templu care era o constructie cum nu se mai facuse inaintea sa. naki erau o populatie care se stabilise langa ai sai, marind in acest mod populatia care strajuia templul. erau acum ca doua triburi. avea in templu o zeita de la acestia. care era pusa la mare cinste. naki adusesera pietrele cele negre, dure, ii invatasera sa foloseasca sulitele cele mici, sa nu omoare femelele ci doar masculii mai ales.primise profetia zeitei celei enigmatice, aeasta cu semintele, insa nu o deslusea………….

se facu seara. se culca langa zeita mama a celorlalti, vrand sa stea cat putea de treaz langa un foc , poate auzea sau vedea ceva din acea parte.

luminile flacaruilor jucau umbrele celor plecati si facea statuia zeitei  parca sa se miste

aceasta imagine ii capta toata atentia, ramanand parca adormit, in mod ciudat cu ochii deschisi. batranul ii spusese ca cei plecati vorbesc cu el in somn, atunci cand ii trimit vise. acum insa anna nu dorma. se uita tinta , golit de orice gandire, la flacarile care jucau misterios pe tot ceea ce le inconjura. jocul acesta al flacarilor il absorbi de la orice alta participare. intelegere. atentie. era tintit acolo. parca vrajit, puse mana pe niste paie dintr-acelea care ramaneau dupa ce iarba cultivata se scutura de seminte, si le arunca in foc,. parca prinzand viata, dintr-o data trosniturile, limbile de foc, scanteile facute , ii adusera aminte intr-un mod straniu, de ritualul de rasarit, de ritualul de inceput. parca aceste scantei facute de paiele aruncate in foc, aveau ceva din stropii de apa aurie care inundau orizontul in fiecare dimineata, cand el facea ritualul mostenit de la cel dinaintea sa.

mai arunca cateva paie. se petrecu acelasi lucru. arderea lasa un miros placut, nu asa de innecacios ca cel pe care-l faceau crengile mai groase. si paiele ardeau mai jucaus. se termina spectacolul repede, ca si cel de la ritualul de dimineata. scanteile efemere erau in sine un spectacol. repeta de cateva ori acest gest, urmarind cu atentie ce se intampla. paiele insa se terminara. se duse acolo unde pusese semintele pentru urmatoarea ingropare, lua o mana si venind catre foc, arunca cateva dintre ele. nu facuae scantei. dupa un timp scurt pocnira inauntrul focului, lasand sa vina catre el un miros aparte. parca era un miros care aducea aminte de soare. nu era inecacios. zeita privea tacuta acest joc al lui anna. toti cei plecati  stateau foarte atenti la ceea ce facea

anna acolo. parca voiau sa ghiceasca ce incuiase zeita in profetie, vrand astfel sa-l ajute pe anna. intr-un mod ciudat, anna intelese aceasta,. intelese ca acest joc al sau era urmarit nu numai de el si de cele cateva animalute, acelea care strangeau iarba asta de pe camp si-si hraneau copii cu semintele ei. intelese parca intr-o strafulgerare scena:

zeita era tacuta, vrand sa vada intelepciunea lui anna. parca voia sa spuna ca desi el o acceptase pe ea , ea inca nu-l acceptase pe el ca oficiant.

nu-i vorbise niciodata. era demna si tacuta, simtindu-se parca singura, neavand cu cine vorbi. ultimile vorbe aflate erau cele ale batranului naki, care acum plecase.

mai simtea si apropierea batranilor lui, care voiau sa-l ajute. sa-l ajute sa o cucereasca pe zeita. acum intelese despre ce era vorba. zeita nu-i va vorbi pana cand nu-l va accepta. faptul ca era pusa in mijlocul celor plecati, in mijlocul templului, nu era pentru ea important. faptul ca nu-si putea ghida preotul era mai important. si zeita stia atatea.

intuia ca se intampla ceva care este greu pentru el de inteles. lasa sa treaca momentul, promitandu-si ceva incerca iarasi acest ” nou ritual”

adormi langa cei care-l privisera in tot acest timp. in somn, zeita, care parca incepuse sa se miste, se uita cu niste ochi de data asta inviati, catre el, in timp ce el arunca in foc paiele. scanteile parca o faceau sa zambeasca. parca chiar ar fi vrut sa-i spuna ceva…. poate…… poate ca focul acesat cu scantei este ceea ce ei ii trebuie pentru a da preotului profetiile sale.

iarasi se facu dimineata si anna se trezi asudat, grabindu-se catre ritualul sau, acuma parte a vietii sale. cativa tineri erau deja in locurile stiute, il asteptau. baga mainile in apa care inca era neagra ca noaptea, isi uda capul caci era foarte cald si se duse sa-si ia locul. se uita catre locul unde fusese focul acum putina vreme. unde aruncase semintele si paiele,. acum totul era stins.

” unde esti? unde sunt? cine esti? unde mergem? cine suntem? ne auzi tu oare? suntem fiii tai. cei care au plecat sunt cu tine?………trimite-mi un semn cu profetia zeitei…….”

se auzi anna intonand, si se surprinse instantaneu inghetandu-i vocea.

incalcase ritualul mostenit……

ceruse ceva care nu era parte din ceea ce trebuia zis , cantat dimineata la rasarit……… merse mai departe, vrajit de splendoarea apei care impreunandu-se cu soarele, dadea spectacolul inceputului…. dadea promisiunea unei noi zile.

se retrase dupa asta imediat, vrand sa inteleaga ce facuse………

ceruse in ritual ceva. soarelui. apei. stropilor a caror viata incepea si se sfarsea inainte de a si-o fi consumat-o…………. anna ramase aproape toata ziua urmarind animalele care erau langa templu.

intre ele , unele care erau mari si care pareau blande. erau cele mai cautate de pradatori. doar apropierea de templu si faputl ca pradatorii stiau ca acolo sunt vanatorii, le ferea de a fi ucise si mancate……. oare daca preadatorilor le plac aceste animale, tribul nu ar putea manca aceste animale care nu trebuie vanate? care stau langa templu si mananca iarba asta pusa in pamant de noi? si toata cealalta iarba?

cine stie la ce s-ar mai fi gandit anna, gandurile zburau prin creier. seara isi aduse langa statuia zeitei paiele de peste zi, si incepu sa aduce cele necesare pentru foc. striga dupa tineri sa vina sa stea cu el.

 „azi vor manca seara in templu” ……. inca un lucru nefacut pana acum…

 

tribul/ trecerea timpului/ cuvintele

stii, in viata unui om exista cateva perioade definitorii pentru tipul de comunicare :

prima perioada,

aceea cand avem nevoie de parintii nostri, generic numiti astfel, intelegand prin aceasta o multime de persoane care incep cu parintii naturali si la care sunt asimilati ceilalti membri ai familiei, care impreuna sunt un grup distinct, cu care comunicarea se face mai ales pe baza afectului, adica pe baza schimbarii de mesaje foarte puternic colorate si care au o mare putere de intiparire. fie si pentru ca suprafata unde se vor stoca este foarte goala, caci cum ar fi altfel mintea unui copil proaspat intrat in viata.

ei ne dau de mancare, de baut, siguranta si de aici increderea nestirbita a copilului ca ceea ce primeste de la cel ce-i da mancarea si caldura, trebuie sa fie la fel de bun.

un alt grup de ” parinti”, sunt cei care nu fac parte din familia naturala, insa care se inscriu imediat in grup: ce care dau copilului invatatura, bagajul de cunostinte care sa-l ajute precum hainele, sa iasa in lume.

la inceput acestia nu sunt acceptati ca atare, caci vor trebui sa inlocuiasca prin aportul lor specific, cateva dintre atributiile primului grup, dezvoltand in schimb altele, care vor f de trebuinta mai incolo.

ei nu prea mai au aceeasi concentrare de culoare la schimbul de mesaje, intrucat partea afectiva ramane in foarte mare masura celor dinainte.

au si acestia ceva parte, dar ei ar vrea mai ales ca nu lor sa li se acorde atentie, ci mai ales lucrurilor, ideilor, teoriilor mesajelor cu care sau pentru care ei sunt prezenti in acest grup.

idealul, in fapt, pentru antrenorul de baschet este sa scoata campioni la baschetul promovat de el, caci altfel iubirea elevilor sa pentru el ca om, ar deveni primejdioasa, el nefiind pregatit cu un raspuns la aceasta eventualitate.

profesorul, la randul sau, vrea sa-si vada uceniicii, elevii, savanti, olimpici, iar nu membri ai familiei sale.

apoi tot in prima perioada vine ultima dezvoltare specifica, atunci cand individul incearca combinatii cu cei de varsta sa sau mai mari, bazate pe acelasi tip de comunicare, din care sa „castige” ultimele accesorii care sa-l faca apt de a iesi la lupta.

de a face parte dintr-o haita. de a urmari o prada.

de a se impune. de a alcatui o familie a sa. de a apartine tribului si in alt mod decat acela de consumator de resurse. sau de a face un alt trib, cine stie?

fundamentala pentru prima perioada din trecerea temporala numita aici si acum viata, este nevoia de hrana. nevoia de siguranta. nevoia de informatie. nevoia de input de valoare. NEVOIA DE CEILALTI IN SENS UNILATERAL. PRIMESTI FARA SA DAI MAI NIMIC.

PARI PRIVILEGIAT VAZUT DIN AFARA.cine nu-si doreste sa mai fie copil. tocmai din aceste motive, din aceste nevoi satisfacute unilateral.

cea de-a doua perioada a vietii……

aaaaa, aici este ceva nou. avem tot ce ne-au dat ceilalti. noi credem ca absolut totul, insa in fapt avem doar ce ni s-a dat.

si plecam afara. pleca sa mergem mai departe. ei ne spun, incercand sa ne retina poate vreun moment, ca inputul unilateral de pana acum este cam gata.

 ca de acum inainte nu mai primesti chiar degeaba, ca trebuie sa dai.

si apar alte grupuri, unele transformate din cele anterioare, altele noi.

pai grupul familiei si al rudelor ramane, cu modificarea fundamentala ca nu mai esti numai tu copilul lor, ci ca poate si nu numai poate ci chiar sigur, vei adauga si tu la acest grup, ceva al tau:
 FAMILIA TA. copii tai, sotia ta, rudele tale.

 si asa incepi sa construiesti pentru altii.

apoi vine grupul celor cu care mergi la vanat ( care poate sa fie sau nu, o haita). acestia sunt cei care reprezinta o adaugire in fapt periferica, dar in aparenta foarte activa. caci se vede ca  esti preocupat de aceasta activitate, dar in fapt esti preocupat numai de rezultatul acestei vanatori, pentru tine si ai tai.

 vanatoarea care nu aduce carne pe masa este sport. si sportul nu tine de foame. familia nu te respecta ca sportiv. familia te respecta ca sustinator. ca vanator. ca unul capabil sa aduca resurse catre cei ai lui.

desigur vanatoarea si asigurarea de resurse este in sine o etapa foarte importanta, insa nu pentru tine.

toata multitudinea de sentimente, secrete, obiceiuri, informatii, pe care le-ai adunat in prima etapa, sunt folosite numai in masura in care slujesc vanatorii.

 altfel sunt puse la pastrare, in loc uscat, unde sa nu se degradeze.

povestile copilariei, nici un vanator modern nu crede ca folosesc la vanat.

 in vremuri demult apuse, vanatoarea insasi era singurul subiect al povestilor.

 in vremurile de azi, nici un vanator nu crede ca povestile din vremea copilariei ar putea sa reprezinte o forma de asigurare de resurse.

in vremuri demult apuse, toate acestea erau numai in povesti.

in cea de-a doua perioada a vietii, atunci cand vanatorul se odihneste, umbrit poate de gandul zilei de maine, si cand o aude pe mama copiilor sai spunandu-le acestora vreo poveste, este melancolic macinat de o indoiala: oare aceste povesti sunt pentru copii sau nu numai?

cine stie?

 de fapt cine stie azi?

caci in vremurile dedemult raspunsul era clar si era unul. dar pe atunci acestea  nu erau povesti. sau nu asa le spunea. ele au fost numite mai tarziu povesti.

unii oameni isi inchipuiau fiinte care stateau pe varful vreunui munte, distrandu-se cu cel asemenea lor, nemuritori, foarte puternici. si ascultau despre aceia asa cum azi ascultam despre ce se intampla aievea in vreun colt de lume.

ei , cei vechi, credeau ca acele lucruri se intamplau aievea, in acel munte.

azi acestea sunt unele dintre povesti. suntem totusi putin incurcati, cand ascultam putin distrasi,povestea despre acela care nesocotind vointa zeilor, a celor puternici, a fost pedepsit sa care acea piarta  si cum o ducea in varf, dupa ce se odihnea o clipa, piatra se rostogolea, fortandu-l sa o ia de la capat. chiar zambim usor naiv la vizualizarea povestii. si suntem usor incurcati

 suntem incurcati intrucat seamana pana la detaliu uneori cu ceea ce facem noi insine. ei, poate ca este o coincidenta, poate ca mi se pare….

dar daca nu, atunci de ce aceasta este o poveste pentru copiii si nu pentru  mine?

 pentru ca tu esti un om mare care nu mai are nevoie de povesti.

de fapt tu nu prea mai ai nevoie de multe lucruri in aceasta perioada, de primit. ai inca in desaga ce ti-au pus de mancare cei din prima perioada.

acum odihneste-te, draga vanatorule, caci de indata patra se va rostogoli si va trebui iarasi carata catre varf.

nu…. nu ai gresit cu nimic….nicidecum.

 aia era numai in poveste.

 stii tu, trebuie si in continuare adusa carne si resurse pentru ai tai.

petru asta trebuie sa cobori din varful de unde te-ai suit cu mintea atunci cand ai adus carnea acasa, in urma vanatorii, si unde este soare, bine, si te poti odihni putin, in zimbetele alor tai si in sunetul de surdina al povestilor destinate celor mici.

trebuie sa te cobori jos, unde s-a rostogolit piatra.

 jos unde nu mai e chiar soare, si nici chiar cald.

unde este un miros de pietre incinse, care tot cad mereu, caci nu esti singurul care le duci . si este si praf.

si sunt multi vanatori, ca tine, care incearca sa-si gaseasca piatra pe care sa o suie catre varful mutelui lor, pentru a putea sa ramana vanator pentru ai lui.

 vrei sa facem o haita?…………….

am putea sa adunam pietrele fiecaruia si sa le folosim la aruncat catre vanat. ar fi o varianta, insa fiecare ar trebui sa ducem piatra in varful muntelui sau.

sau cum vom imparti vanatul dupa ce-l vom dobora?

…………………………..

 

 

 

ceilalti/ stupor

ziua trecu pe langa batran care era acum mult mai confuz. parea ca nu stie ce sa faca cu ceilalti.
venisera.

au asistat un timp. au plecat.

 a ramas singur. parca pentru a se pregati.

a se pregati pe el. a se pregati pentru ceilalti. ce sa pregateasca, el nu fusese pregatit pentru intalnire.

doar se tanguia. isi punea niste intrebari simple.

oricine si le-ar fi putut pune. desigur oricine care nu mai avea urgentele noastre cele de toate zilele. copii. neveste. pamant. putere.

cand nu mai avem aceste urgente, nu neaparat pentru ca le-am avea intru totul, de fapt nu le-am putea avea niciodata, ci pentru ca fie ne este interzis din afara accesul la ele, fie ne este interzis accesul dinauntru.

 de frica. de cele mai multe ori de faptul ca nu le mai putem ajunge.

 vine un moment cand chestiile astea cu copii sunt de mult rezolvate.

cand chestiile cu neveste, femei si toate cele legate de ele sunt la fel inapoia noastra.

cand chestia cu pamantul am lasat-o altora mai tineri sa o rezolve. copiilor nostri.

cand chestiile legate de putere si toate avatarurile ei raman in urma chiar daca le-am avut pe deplin. le lasam si pe acestea celorlalti.

raman insa ceva care umple tot spatiul lasat de golirea de celelalte. acest spatiu golit de grija de copii, de femei, de pamant si ale lui, de putere si ale lui, se va umple de ceva.

 de ce anume?

 pai daca traiesti atat de putin incat nu ai timp nici sa te departezi de celelalte, sau ele sa se departeze de tine, atunci nu simti golul si nici dorinta de a-l umple si nu vei vedea substanta ce-l va umple.

 batranul traise foarte mult, se departase si se golise de cele ale vietii sale pline de pana atunci.

traise spaima golirii, lipsa care-l aneantizase. venise sau gasise atunci naluca, aratare care umpluse cumva golul, il lasase de fapt plin de ceva care acum trebuia dat mai departe. ceva care nu putea ramane ascuns.

gandea asa batranul, nevazand ca se apropia seara.

pe tacute, venise langa el o umbra.

era dintre ceilalti.

se aseza fara zgomot deoparte de batran, parca cerand fara cuvinte sa fie ingaduit.

 tot fara cuvinte parca primise aceasta invoire.

veni seara, soarele se duse. adormi si se trezi dis de dimineata.

celalalt nu dormise.

parca statuse toata noaptea, incordat sa vada, sa auda, sa inteleaga.
nimic dintre acestea nu se petrecu.

batranul nu-l baga de seama intradins.

il lasa sa vada ce va face.

oare nu la fel procedase si el? oare nu la fel procedase si naluca cu el.

se pregatea de spectacolul minunat de dimineata.

se aseza unde se aseza de obicei. alte siluete se ivisera dinspre ceilalti. se vedeau undeva in spate. celalalt, cel venit aseara, le facu un semn scurt sa se opreasca departe de batran. acela insa venise mai aproape. indraznise, batranul parca il invitase la asta.

se apuca sa-si cante lin , odata cu inceputul imperecherii intre soare si apa, in spectacolul de sclipiri aurii, intrebarile din totdeauna.

celalalt nu intelegea exact ce zice, dar parca incerca sa ingane, mai mult murmurand, ceea ce nu intelegea.

batranul nu era deranjat de acela. nici de ceilati.

ceilalti ramasesera mai deoparte, uimiti de faptul ca acum langa batran mai era unul de-al lor. oare maine vor mai fi si altii?

celalalt nu-i vedea.

 se termina momentul minunii, se termina incantatia rostita de batran. se termina murmurarea inganata de celalalt.

 batranul se ridica si-i arunca un fel de zambet abia schitat.

acesta uimit, se departa.

 ceilalti plecare , impreuna cu acesta.

” de ce te-ai dus acolo”

” nu stiu. am crezut ca aflu ceva”

 „si?”

” nimic. poate maine” zise catre ceilalti” poate deloc, isi zise fara  a fi auzit”

va veni si maine.

 „cand pleci sa ne iei si pe noi „, zisera cativa care ramasera mai la coada grupului cand ajunsera la locurile celorlalti.

” desigur.”zise acesta.” va voi trezi si vom merge. poate intelegem impreuna ceea ce face acolo batranul”

poarta din spatele castelului/ piata folositilor

castelul  fusese gandit sa-i apere pe stapanii si locuitorii sai, precum si pe orice oaspete, de tot felul de evenimente, sa ofere protectie si in acelasi timp sa ofere celor din afara protectie fata de ceea ce se intampla inauntru.

cum ar fi sa fie  cei dinauntru deranjati in viata lor plina de tot ceea ce ei credeau ca este bun, frumos, folositor.

cum puteau cei din afara sa tanjeasca dupa ceea ce ar fi putut vedea inauntru, daca acest lucru ar fi putut fi posibil.

fusese gandit asa, insa creatorul sau il inzestrase cu 2 usi.

usa din fata, majestuoasa, plina de sculpturi, aurituri, cu canaturi mari din fier forjat in urma cu multa vreme, a carei deschidere era intradins sa fie numai inspre inauntrul palatului, usa in doua foi, care se deschideau ca doua brate mari, pline de bunatati si frumuseti promise celor care erau poftiti inauntru.

usa din spate, micuta, usor ascunsa de niste iedera care dorea sa creasca tocmai in acest scop, se deschidea numai spre inafara, fiind dintr-o bucata.

 se zvonea ca nimeni nu o vazuse deschizandu-se.

 caci ea nu era facuta sa se inchida, pentru creatorul ei, era doar usa care se inchide, dupa o miscare scurta, ca si cum ai arunca ceva pe acolo.

se zicea ca nimeni nu o vazuse deschizandu-se, pentru ca nu se stia sa fi fost ceva sau cineva scos in afara castelului, vreodata.

 de ce ? pentru ca ar fi putut spune celor din afara ce se afla inauntru.

in spatele  castelului se afla aceasta poarta mica.

parca o parte neterminata a acestuia, misterioasa, aparent fara utilizare.

de ce oare o crease intaiul stapan al castelului? constructorul si intaiul folositor al acestuia!

al castelului si al regulilor sale, al tuturor celor ce erau inauntrul sau

de la poarta mica insa( am putea zice chiar ca poarta era o parte din aceasta) se afla PIATA FOLOSITILOR

o piata in mijlocul orasului si totusi dosnica

o piata despre care este povestea noastra cea de-a doua.

calatoria pana la aceasta piata este numai pentru cei care pot sa inteleaga ceea ce voi spune mai departe:

cand vezi o persoana noua:

 in cateva minute ” vezi ”

ceva deosebit la ea ( atunci cand are acel lucru care-ti trebuie tie mai ales pentru a umple sacul vietii tale

in cam o ora iti dai seama exact

 de aceasta potrivire ( o ora poate dura cautarea disperata si unica a elixirului ce te va face sa treci mai departe)

iti ia cam o zi sa transformi

 aceste momente in singura vraja cu care creatorul te-a inzestrat , adica sa iubesti acea persoana

iti ia o viata intreaga

 ( uneori chiar mai mult, pretind unii invatati din vechime si chiar unii profeti),

 sa incerci, sa crezi ca reusesti si sa poti sa ierti acea persoana care poate ca

nu era……… nu avea….. nu putea….. nu stia……,

sau poate ca tu de fapt erai cel care a baut licoarea uitandu-se la apusul soarelui in loc sa se uite la rasaritul necesar

daca intelegi, daca traiesti, daca ai auzit despre acestea,

 daca stii ceva despre acesti patru pasi necesari calatoriei catre povestea a doua,

atunci te invit sa calatorim catre urmatoarea destinatie:

PIATA FOLOSITILOR