ingerului a fost pedepsit sa ramana doar cu amintirea zborului.
nu i-au luat aripile. i le-au lasat.
a fost pedepsit sa uite cum este zborul.
va merge peste tot, acolo unde pana acum zbura. va duce oamenilor tot ceea ce putea sa duca dintotdeauna, insa nu va mai zbura.
ingerului i s-a luat vederea. nu si ochii.
ochii au ramas larg deschisi, de un albastru transparent, adanc precum apele unui lac de munte. puteau acesti ochi sa reflecte in ei toata lumea, toata fiinta, toata existenta.
insa nu mai puteau vedea.
ingerii nu vorbesc, astfel incat i-a ramas aceasta calitate.
ingerului i-a ramas numai puterea de a auzi oamenii. ba chiar i s-a dat lui sa auda si cel mai mic suspin sau susur, ca fiind foarte puternic. i s-a dat lui sa auda fiecare durere nestrigata, mai tare decat strigatul de disperare marturisit de oameni.
dupa ce i s-a dat ce i s-a dat si i s-a luat ce i s-a luat, a fost trimis acolo unde i- a fost harazit locul; printre oameni.
a aparut alb, cu ochi mari albastri, imbracat in extraordinarul penaj al aripilor sale care au uitat zborul ca intr-un vestmant minunat de matase, avand un zambet amar care contrasta cu toate celelalte .
a fost trimis sa dea celui ce cere, ceea ce are nevoie. asa cum era el daruit.
auzea strigatele de ajutor ale oamenilor. dorintele lor nerostite ii nelinisteau sufletul.
nu le putea spune nimic. auzea doar toate ale lor, ramanand mut.
nu putea sa zboare la vreun strigat din departare, caci ce era acela zbor el uitase.
mergea incet, aratandu-si neputinta sa de inger pedepsit.
doar strigatul omului il ghida. de cele mai multe ori, pana cand ajungea, strigatul se prefacea in ecou, caci cel care strigase nu mai era.
atunci se aseza pe o piatra, parand a se uita in gol, traind durerea aceluia.
atunci cand ajungea la acela care rostea o dorinta sau arunca un strigat de durere, deznadejde sau ura, il atingea usor cu varful aripii, care parca era o mana.
omul se trezea parca din durerea sau deznadejdea sa si incepea sa-i povesteasca ingerului viata lui.
…….dar ingerii nu vorbesc….. ii arata durerea sa, dar ingerul nu avea vedere.
nu avea decat ochi.
acela credea ca ingerul ii vede toata viata, ca acest strain imbracat intr-un vestmant simplu alb, vede tot ceea ce are el de aratat.
de fapt omul uitandu-se in ochii mari albastri ai ingeruui, isi vedea propria viata.
niciunul insa nu stia asta. ii ramasese ingerului magia de a reflecta in ochii sai durerea ca si cum ar fi altceva.
ceva neinteles. si astfel parca pastra ceva din vederea interzisa lui.
……. stand pe o piatra la marginea unui satuc, unde ajunsese dupa ce cea care-l strigase un amar de vreme, nu mai era, ingerul gandi o clipa cum sa redevina ceea ce era inainte de a fi pedepsit de catre creatorul sau.
o vreme, nemaitinad cont de strigatele ce-i inundau auzul, facandu-i gandul imposibil, a mers fara tinta.
din departare a vazut o colina, care nu parea a fi acolo dintotdeauna. parca era ceva straniu.
se indrepta catre acolo.
nu-si amintea sa fi vazut vreodata aceasta colina in aceste meleaguri, atunci cand cerceta pamantul cu aripile sale in zbor…….
oare atat de mult sa fi trecut de la primirea pedepsei?
apropiindu-se, auzi multime de strigate, de zgomote, care-l facura mai curios.
nu stia exact cand este noapte sau zi, caci nu putea vedea.
simtea linistea noptii si racoarea binefacatoare a intunericului, doar de cand ajunsese aici. caci ingerii sunt fiinte de lumina, care nu zboara in intuneric. locul de unde vin ei este regatul luminii.
se aseza la oarecare distanta de acel loc, lasand sa treaca seara si apoi noaptea.
auzea in linistea lasata de lipsa luminii, un murmur al unui om care facea un fel de ruga catre o fiinta. intelese ca aceasta fiinta nu este de aici. si mai mare-i fu curiozitatea, insa si-a zis sa astepte lumina.
la rasaritul soarelui, ingerul se lua dupa sunetele rugaciunilor facute de preotii din templu. caci templul era ceea ce gasise ingerul. sau poate el fusese gasit de templu, cine stie?
se apropie de acel loc, in care erau rostite aceleasi intrebari dintotdeauna, de la cel dintai batran:
” cine esti?, de unde esti? cine suntem? de unde suntem? incotro?…….”
ascultand cele cantate de aceia, ingerul intelese ca de fapt pana azi ratacise incercand sa ajute oamenii, desi nu prea mai avea cum. aici, in acest loc insa, pe care-l simtea ca pe noua lui casa, putea sa ajute mai mult.
intra si fara sa deranjeze pe cei care faceau ritualul, se duse catre ei.
intelese acum ca ochii lui vor putea sa-si recapete vederea privind prin ochii lor.
ca va putea vorbi prin cuvintele lor.
ca va zbura iarasi in inaltul cerului, atunci cand aripile sale vor fi intretesute cu gandurile lor.
pentru aceasta el ii va asculta si alina.
si le va da ceea ce ei cred ca le lipseste, pentru ca si ei sa-i poata da inapoi.
va deveni una cu ei, implinind astfel rostul profund al pedepsei si totodata facand ca aceasta sa se transforme.
cand l-au vazut, preotii au ramas muti. imaginea lui era a unuia venit chiar din soare.
a intrat in apa care era acum stravezie si a lovit-o cu aripile.
apa imprastiata in mii de stropi, parca refacu mirajul ritualului, improscandu-i pe toti cu stropi micuti de aur lichid.
…….. din bratele zeitei care-l tinea acuma in drumul sau catre cealalta lume, anna zambea…..
acest strain la templu va face din ritual un nou inceput si va da fiecaruia dintre cei care vor veni aici vreodata, raspunsurile la toate intrebarile lor. fiecaruia in parte.
” numai ca fiecare va putea intreba numai lucruri care-l privesc pe sine insusi, zise zeita lui anna. fiecare va avea un nou inceput numai pentru el insusi…… fiecare……..”
” ingerul acesta care a venit de unde vei merge tu, stie ce este de facut cu semintele. stie ce este de facut cu oamenii. stie e este de facut cu templul… i-au fost lui luate toate, pentru ca oamenii sa i le dea inapoi. si astfel el sa le poata da lor ceea ce ei au nevoie, mai zise zeita…”
ACEASTA ESTE ISTORIA. ACESTA ESTE NOUL INCEPUT
rassvan 